După 11 ani, președintele PNL a câștigat și procesul vs liderul comunist Voronin, obligat să își ceară scuze pentru calomniere

Au trecut 11 ani de când Președintele în exercițiu, Vladimir Voronin, IMG_9376a fost chemat în judecată pentru denigrare și calomniere la postul TV NIT – la adresa președintelui PNL.md Vitaliei Pavlicenco. În acești ani, R.Moldova a pierdut procesul pe procedură și la

34415277_1984993218179747_6337893246533894144_nCEDO, pentru că justiția națională nu a dorit să examineze dosarul. Esența procesului se vede din Cererea de chemare în judecată și din Pledoaria reclamantei în penultima ședință. Marți, 5 iunie, Instanța de judecată Centru din Chișinău a pronunțat dispozitivul Hotărârii.

Acest câștig de cauză a urmat după ce Vitalia Pavlicenco a câștigat în acești ani dosare în fața lui Viktor Șelin, Valeri Klimenko, Piotr Lucinschi, Ministerul Justiției, CEC etc. Dosarul ”Vitalia Pavlicenco vs Mihai Ghimpu” este acceptat spre examinare de CEDO.

Președintele PNL se declară satisfăcut moral pentru aceste câștiguri de cauză, prin care au fost create precedente nu doar în instanța națională, dar și la CEDO, instituționalizându-se unionismul, demonstrându-se că românismul și unionismul nu sunt extremism, răsturnând unele prevederi din Regulamentul despre partide al CEC, creându-se precedente și legat de incriminările calomnioase de colaborare cu structurile secrete de securitate ale URSS, adică demonstrțnd președintele PNL că nu are un trecut șantajabil.

 

Prezentăm, în continuare Pledoaria și Replica citite în ultima ședință.

PLEDOARIA

Reclamantei Vitalia PAVLICENCO în procesul vs Vladimir VORONIN

Onorată instanță,

Acest proces de judecată, intentat pe 2 martie 2007, în perioada campaniei electorale pentru alegeri locale, pârâtului Vladimir Voronin care a acordat un interviu unei Televiziuni private și și-a permis să mă calomnieze pe mine și pe încă o persoană, ambele fiind percepute de societate drept având opinii și vederi proromânești, prounioniste, poate genera – după ce acest dosar a creat un precedent la CEDO – și un precedent în practica judiciară din Republica Moldova.

Nu înzadar, dosarul a fost acceptat și examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care avansează în perfecționarea practicii judiciare internaționale și, ca urmare, creează precedente pe care realitatea și viața le impun.

Din păcate, în cele auzite aici, în dialogul sau confruntarea cu reprezentantul pârâtului, nu am văzut nicio schimbare în poziție în raport cu anul 2007, când nu a fost acceptată examinarea dosarului în instanța națională și, de aceea, s-a ajuns la CEDO. Am rămas cu impresia și senzația unei faze încremenite în timp, de parcă această mentalitate nu acceptă, în ruptul capului, alte viziuni și abordări juridice – în pofida Deciziei și argumentelor magistraților de la CEDO.

Esența este să se stabilească dacă un Președinte de stat, fie în exercițiul mandatului sau nu – lucruri pe care, practic, e greu să le separi, – este în drept să se dedea ofenselor, jignirilor, calomnierilor și afirmațiilor false despre viața și activitatea altor persoane – demnitari publici sau nu.

Este clar că Voronin, prin neadevărurile proferate, s-a dedat denigrărilor. Ceea ce urmează a se stabili este dacă Voronin era în exercițiul mandatului, dacă s-a putut acoperi de imunitate, dacă a comis sau nu un abuz în funcție și a încălcat alte articole din Constituție, fiind, de fapt, prim-demnitar în stat.

Astfel, îi revine instanței să judece nepărtinitor situația și sperăm că așa va proceda.

Cauza include, astfel, mai multe aspecte, în opinia noastră, în al căror context trebuie să examinăm calomniile proferate, ce nu pot fi negate, probate sau acoperite prin exercițiul mandatului și prin imunitate.

Prima este că Președintele, fiind și cetățean al Republicii Moldova, și președinte al partidului de guvernământ, PCRM, conform fermei noastre convingeri, nu a fost în exercițiul mandatului, acceptând să fie la o televiziune privată în week-end. Mai curând el a fost în toate ipostazele și, dacă facem un exercițiu de logică, un cetățean de rând ori un președinte de partid, dacă denigrează, calomniază pe cineva, – este oare atacabil în instanța de judecată sau nu? Chiar dacă această persoană este și președinte de stat.

Și dacă nu mergea, în exercițiul mandatului, ca Președinte al R.Moldova, la Televiziune – îl păștea oare pericolul de a fi suspendat din funcție, așa cum se întâmplă uneori azi prin Deciziile Curții Constituționale? Sau i-ar fi trecut cuiva prin cap din Parlament să se adreseze pentru aceasta Curții Constituționale, pentru a încerca suspendarea lui din funcție? Nu cred.

A doua este că imunitatea nu acoperă și nu exonerează pe nimeni de răspundere pentru calomnierile proferate la adresa altor persoane. În acest sens, Voronin a acționat ca șef al unui partid de guvernământ, aflat, în mod firesc, în concurență politică incontestabilă cu reclamantul. Mai ales, după publicarea în presă a documentului oferit de reclamant despre desemnarea de intervieweri comuniști, care să compromită obiectivitatea recensământului la capitolul limba română și identitatea românească.

O altă realitate este că CEDO a creat un precedent, prin care indică reducerea limitelor imunității unui șef de stat și delimitarea ipostazei unui șef de stat în exercițiul mandatului, dar și în afara exercitării mandatului, chiar dacă delimitarea este aproximativă, pentru a permite celui calomniat să aibă nu doar acces la justiție, dar și posibilitatea de a-și apăra demnitatea și onoarea.

Argumentele ce vor urma au menirea să demonstreze că Voronin trebuie să suporte consecințele calomnierilor la care s-a dedat.

Dar să le luăm pe rând.

Voronin a declarat că i-ar fi spus lui Băsescu: ”în 15 ani, ați finanțat nu se știe pe cine, cât ați băgat voi în acești moldoveni români – Pavlicenco, care iese la microfon (…ș.a.), toți acești români ai noștri, trecuți de urgență din (…) KGB în români și ați obținut doar 2,1 procente”. Este absolut limpede că nici Voronin, nici reprezentantul său în proces nu a prezentat dovezi care ar arăta în baza căror acte și probe a dedus și a declarat tovarășul Voronin că persoana mea ar fi fost finanțată de Statul Român sau de diriguitorii acestuia.

Asta nici nu era posibil, pentru că nu există niciun fel de probe din oarecare rapoarte oficiale, dări de seamă, alt gen de acte ale Departamentului românilor de pretutindeni sau din alte surse, din partea unor instituții sau mărturii de la persoane private, de orice altă natură, ce ar denota că eu aș fi fost finanțată din România. Am avut un principiu în viață – să nu promovez românismul și unionismul pe banii românilor de peste Prut, pentru că nu am fost și nu sunt mercenar politic, ci luptător sincer pentru triumful unui adevăr istoric.

Totodată, pentru că a fost contextul declarațiilor ofensatoare despre un recensământ ce avusese loc în acei ani de guvernare comunistă, pot considera că Voronin reacționase la o directivă ce mi-a fost adusă de cineva de la comuniști în calitatea mea de deputat, pe care eu am remis-o presei, Jurnalului de Chișinău, în care organizațiilor teritoriale ale Partidului Comuniștilor li se cereau intervieweri – activiști comuniști, pentru a fi angajați de stat să umble, contra plată, în perioada recensământului, pentru a culege și a falsifica, e de presupus, datele oferite de cetățeni.

Cererea mea de chemare în judecată a lui Vladimir Voronin a fost depusă pe 2 aprilie 2007. Înainte de aceasta, în Parlament, în anul 2006, am făcut cunoscut, de la tribuna Parlamentului, – și am toate confirmările din stenogramele puse la dispoziție de aparatul Parlamentului, pentru că le-am folosit și în alte procese de judecată, câștigate până acum în fața lui Viktor Șelin, Valeri Klimenko și Piotr Lucinski – Răspunsul SIS privind lipsa vreunui dosar pe numele meu, la solicitarea mea de a face publice toate actele despre presupusa mea ”colaborare” (între ghilimele) cu KGB, invocată ironic și ofensator de Voronin. Cred că Voronin a auzit aceasta și l-a enervat, pentru că scopul Sistemului era să îi țină pe toți politicienii în stare de incertitudine, de frică în fața șantajului, ca să li se scoată dosarele ce ar demonstra că au colaborat cu KGB, dacă au colaborat, și să fie obedienți, să facă ce le cere Sistemul kaghebizat.

Or, eu am deschis Cutia Pandorei și le-am dat tuturor un exemplu că, știindu-mă curată, vreau de la Sistem o confirmare a acestui lucru. Atunci Voronin se identifica, reprezenta chiar el Sistemul, controlat de Moscova. Și am obținut Răspunsul în exact mandatul Președintelui. Funcționarii Sistemului nu au acționat de frica Regimului și să îmi dea un răspuns incorect – spun asta din ce am aflat mai tîrziu, dar nu voi invoca alte detalii.

Astfel, rezultă că Voronin, în 2007, nu a luat în considerație documentul-răspuns de la SIS, făcut public de mine de la microfonul Parlamentului în 2006, adică nu a luat în considerație un document emis de o instituție a statului – cel pe care Voronin a declarat mereu nu doar că îl respectă, dar și că voia să ”îl dezvolte, să îl consolideze”, prin funcția și partidul cu majoritatea parlamentară pe care o avea în Legislativ.

Deci, dacă a auzit despre solicitarea mea adresată SIS – și credea în instituțiile statului pe care îl conducea, de ce a sfidat actele emise de către acestea? Dacă nu – de ce nu s-a interesat ori nu a cerut să fie informat la timp și corect, încă o dată, de consilierii săi, inclusiv în această chestiune? Dar dacă a făcut-o premeditat, sfidător, asta înseamnă abuz de funcție, rea-credință, utilizarea minciunii și dorința de a o disimina din ipostaza în care se afla, de președinte al Partidului Comuniștilor, de președinte al partidului de guvernământ PCRM, adică a însemnat manifestare de răutate și manipulare a electoratului.

Nu cunosc dacă Voronin a cerut ca oamenii pe care i-a desemnat în fruntea SIS-ului, pentru că SIS-ul, oricum, se supunea și șefului statului, i-au oferit posibilitatea să reverifice răspunsul oferit mie de SIS în toamna anului 2006, dacă a avut acces la listele de colaboratori KGB, din care eu nu am făcut parte niciodată. Dar mă întreb: ori a aflat adevărul că nu am colaborat cu KGB și m-a denigrat premeditat, ori nu a verificat nimic și, iarăși, rezultă că m-a denigrat, luând din tavan aceste afirmații personalizate la adresa unui deputat, a președintelui unui partid de opoziție, eu acționând cel mai dur în Parlament contra comuniștilor, demonstrând până și că PCRM a fost înregistrat abuziv și ilegal la Ministerul Justiției. Deci, pentru mine, oricum, calomniile din partea lui Voronin rămân o răzbunare din partea unui demnitar.

De când a fost pronunțată Decizia CEDO și până Instanța națională a anulat hotărârile invalidate de CEDO, iarăși, Voronin putea recurge la o împăcare prin recunoașterea că a greșit, ca să încheiem mai repede acest proces cu barbă. Nu a făcut-o, de unde conchid că și-a păstrat oportunitatea iluzorie, vagă, în opinia mea, de a demonstra că a avut motive, probante în opinia sa, ca să mă calomnieze.

Mai ales că, între timp, am făcut cunoscut în spațiul public și că am câștigat procesul de judecată privind constatarea faptului cu valoare juridică, precum că nu am colaborat sub nicio formă cu KGB, invalidându-mi numele din așa-zia ”Listă Șandrovschi” – o făcătură elaborată în laboratoarele lucinskisto-voroninisto-roșkiste.

De asemenea, am făcut public și răspunsul Comisiei Naționale pentru Studierea Arhivelor Securității din România (CNSAS), fiind și cetățean roman din 1992. Am vorbit despre aceasta în diferite emisiuni radio și televizate, am scris pe blogurile mele personale, am difuzat pe rețelele de socializare. Nu cred că Voronin, devenit puțin mai liber de cînd și Fracțiunea parlamentară i s-a subțiat, nu cunoaște aceste lucruri.

Mai mult, după ce am auzit că cineva ar fi spus că – de fapt – nu eu aș fi fost ”încurcată” cu KGB, ci soțul meu, care și-a făcut studiile la Moscova, fiind trimis de decanatul Facultății de Limbi Străine, pentru că era un student bun, fiind și elev medaliat, a făcut și soțul demers la SIS și a primit răspunsul respectiv, prin care se neagă existența vreunui dosar pe numele lui. Mai mult – am cerut SIS să îmi dea referințe la faptul că soțul meu a fost invitat să colaboreze cu KGB și a refuzat să accepte, am spus acest lucru și cu ceva ani în urmă pentru Jurnal de Chișinău. S-a întîmplat și că cei care studiaseră la Secția Spaniolă a Facultății de Limbi Străine la Universitatea ”M.Lomonosov” din Moscova erau trimiși, ulterior, în state hispanofone, unde Moscova controla politic și militar situația. Noi am ajuns în Cuba, eu publicând copia livretului militar al soțului, unde e consemnat că a fost trimis în regim de serviciu militar în Cuba. Dar acolo nu i-am dat voie să adere la Partdul Comunist, fiind invitat. De acest episod din viața noastră au fost legate suspiciunile privind aflierea mea la KGB, ceea ce nu a corespuns adevărului și, de aceea, toată viața mă judec – am și câștigat mai multe dosare, fiind atacată și din dreapta, dacă e dreapta, și din stânga.

Acum legat de cetățenia română. Am prezentat instanței toate copiile pașapoartelor familiei mele – ale mele și ale soțului, prin care fac dovada când mi-am redobândit cetățenia română, fapt pentru care am avut și de suferit, fiind concediată pe nedrept de la serviciu, din funcția de prim-adjunct al directorului general al Agenției Naționale de presă Moldova-pres, ulterior reorganizată, ca să nu revin eu, cea restabilită de instanța națională, în funcție, deci, nemaifiind admisă la locul de muncă.

Fiica noastră învăța în România atunci, pentru că a plecat cu prima promoție, la un Liceu de muzică din București, unde, împreună, ne-am redobândit cetățenia de care am fost privați abuziv de regimul comunist de factură sovietică.

Am declarat, împreună cu soțul, că suntem ”români”, când ne-am perfectat primele buletine de identitate, și am solicitat Ministerului Tehnologiilor Informaționale, în anul 2006, în plin Regim Voronin, certificat de naționalitate, adică dovada că m-am autoidentificat drept româncă.

Deja ulterior, în guvernările postcomuniste, ca să vorbesc de consecvența familiei mele și de principialitate, suntem, împreună cu soțul, primii cetățeni ai Republicii Moldova, de naționalitate români prin acte ale Statului Român și prin certificatul menționat mai sus și buletinul de identitate, care ne-am autoidentificat drept români conform ultimelor modificări făcute în legislația despre actele de stare civilă. Nu le-am anexat la dosar, pentru că au avut loc ulterior calomnierii la care s-a dedat Voronin în 2007.

Ar fi, poate, un abuz din partea mea în fața instanței, să adaug și că sunt dintr-o familie de intelectuali în a treia generație, pentru că bunicul patern a fost specialist cu studii în agricultură, iar bunicul matern – învățător de clasele primare, mama și tatăl meu fiind învățători, mama – cu studii făcute la Iași și, ulterior predând limba română și franceză, iar tatăl meu, asasinat la numai 24 de ani, eu apărând pe lume la patru luni de la moartea lui, preda matematicile și istoria, ambii părinți studiind la Institutul pedagogic (învățătoresc) din Bălți în anii 1950-53. Aș adăuga și că numele meu de familie de fată este Vangheli, mama mea l-a învățat pe Spiridon Vangheli, celebrul și îndrăgitul scriitor pentru copii, prieten de viață cu regretatul Grigore Vieru, în casa lui Spiridon Vangheli aflându-mă ca oaspeți cu soțul meu, ca tineri căsătoriți, unde l-am cunoscut și pe Vieru cu soția, în anul 1974.

Am spus toate acestea ca replică la urâta afirmație ironică a lui Voronin ”de unde s-au mai luat și acești români de peste noapte”. Nu suntem din pod, dimpotrivă – suntem din părinți având conștiință națională din generații. Mama mea, eu eram mică, dar îmi amintesc, a avut un atac de cord la 33 de ani, pentru că spunea ”popor”, și nu ”norod”, pentru că ea avea studii românești, dar era persecutată și neagreată de regimul comunist, deoarece vorbea corect românește, nu de pe hîrtie. Rămânând fără soț, nu a avut niciun sprijin și ne-a crescut singură pe noi, două surori.

Eu, dar și soțul meu, am absolvit medaliați 10 clase, am intrat după primul examen susținut pe nota maximă la Facultatea de Limbi Străine. Fiica noastră, Beatriz, născută în 1975, a frecventat, deși era greu, pe acele timpuri, grădiniță ”moldovenească”, adică românească, deși o grădiniță rusească aveam în chiar curtea blocului, unde închiriam un apartament de o cameră. Noi căram în brațe fetița de la strada actualmente Grenoble, la cinematograful Șipka, în sectorul Rîșcanu, apoi am dat-o la clasa vioară la Liceul de muzică, pe care l-a terminat cu eminență, apoi a mers cu prima promoție la Liceul de muzică ”Dinu Lipatti” de la București, cu prima promoție când a fost posibil. Cred că toate aceste aspecte din biografia mea și a familiei mele – mari și mai mici – demonstrează că nu am fost și nu sunt oportunistă, conjuncturistă, de aceea nu accept, ba chiar resping cu putere incriminările de oportunism, care se degajă din afirmațiile neplăcute și mincinoase ale lui Voronin.

Acum legat de atribuțiile constituționale ale Președintelui Republicii Moldova. Sunt convinsă că atât prin întrebările adresate în proces părții pârâte, cât și prin hotărîrea CEDO, devine clar că Voronin nu a fost la Televiziunea privată în exercițiul mandatului, iar în atribuțiile constituționale nu figurează obligația de a merge la emisiunile televizate. Nu risca suspendarea din funcție pentru lipsa de la emisiune.

Atribuțiile constituționale nu prevăd nici obligația de a merge să calomnieze deputați pe la Televiziuni, iar avînd în vedere că era în triplă ipostază, de simplu cetățean, de președinte al partidului comunist de la guvernare și de Președinte al RM, în general, atribuțiile constituționale dispar ca argument. Noi nu știm exact nici cum îl percepeau cetățenii pe Voronin. De exemplu, ca să facem o paralelă, contează oare că actualul Igor Dodon și-a depus mandatul de președinte al Partidului Socialiștilor, dacă totuna e perceput EL ca lider al acestui partid, și nu Zinaida Greceanîi?

În privința Deciziei CEDO, aceasta a considerat că este exagerată imunitatea și că Voronin nu era în exercițiul funcțiunii cînd a făcut declarații la NIT, dar se vrea acoperit de imunitate. Dar ”subiectele discutate în timpul emisiunii televizate au depășit limitele funcțiilor oficiale ale Președintelui” – se spune în Decizia CEDO, pentru că el nu putea pretinde să se exonereze de răspundere acoperindu-se de imunitate.

Prin Hotărîrea sa nr.8, din 16 februarie 1999, privind interpretarea art.71 din Constituție, Curtea Constituțională a statuat că ”răspunderea juridică cuprinde răspunderea penală, civilă și administrativă. În aceeași hotărîre, Curtea Constituțională a oferit o explicație amplă expresiei „opiniile exprimate în exercitarea mandatului său”, utilizate în art.71 din Constituție, constatînd că aceasta reprezintă punctul de vedere, opiniile și convingerile proprii în exercitarea mandatul său, cu privire la aspectele și evenimentele din viața publică.”

În cadrul întrebărilor adresate pârâtului nu ne-am lămurit prin niște răspunsuri clare dacă afirmațiile ironice, în bătaie de joc, calomnierile adresate unor deputați cu viziuni necomuniste au ținut de aspecte sau de evenimente din viața publică. Noi considerăm că Voronin se putea limita la opiniile sale despre recensământ, dar nu și despre deputați care se autoidentifică drept români și optează pentru Unirea cu România.

Așa cum a constatat Hotarîrea CEDO – ”acuzația împotriva lui Pavlicenco (că ar fi fost afiliată KGB) a fost deosebit de ofensatoare, fiind adusă de către o persoană foarte importantă în stat, transmisă la o oră de vîrf de un canal cu acoperire națională. Chiar dacă Președintele își exercita funcțiile sale oficiale în momentul participării la emisiunea televizată, acuzațiile defăimătoare nu pot fi considerate expresie a unei astfel de funcții”. Ce mai argument forte contra comportamentului nedemn și neconstituțional, nelegal al lui Voronin?

În comentariile de apărare a poziției, oferite la solicitarea CEDO, agentul Guvernului R.Moldova a invocat imunitatea deputatului, care ”nu poate fi tras la răspundere penală, civilă sau administrativă pentru voturile sau opiniile, exprimate în executarea mandatului, nici după expirarea acestuia”. Însă Hotărîrea CEDO spune că ”garantarea juridică a independenței opiniilor deputatului în Parlament nu îl scutește de răspundere penală sau administrative pentru delictul săvîrșit în afara exercițiului mandatului de deputat. Apelurile publice la rebeliune, violență sau la alte acțiuni, care, potrivit legislației în vigoare, implică răspundere penală, nu cad sub incidența garantării juridice a neresponsabilității deputatului în Parlament pentru opiniile sale. Mai mult – imunitatea unui președinte ar trebui să fie mai restrânsă decît cea a deputaților. Funcțiile unui președinte și sarcinile enumerate în Constituție diferă de cele ale unui deputat, iar întru exercitarea lor, acesta trebuie să afișeze o conduită echilibrată și respectuoasă”.

Calomnierile și zeflemeaua la care s-a dedat Voronin – chiar și nefiind în exercițiul funcției la un post de televiziune, – nu corespund statutului de prim-demnitar, de unde devine clară invocarea abuzivă a imunității Președintelui.

CEDO spune că ”Art.81, § 2 din Constituție a conferit președintelui imunitate cu privire la opiniile sale; totuși, pare să sprijine că declarațiile defăimătoare ale președintelui pot fi considerate mai mult niște constatări de fapt, decît opinii”. Adică e vorba de propoziții spuse cu fermitate și univoc, fără a fi însoțite de cuvinte sau tonalități ce ar demonstra incertitudinea în afirmarea unui lucru.

CEDO a acceptat și argumentul Reclamantei Pavlicenco privind dificultatea plasării unor replici la TV în acea perioadă, sub regim comunist, când nu i s-a acordat timp pentru a-și exprima opiniile cu privire la acuzațiile Președintelui.

Rapoartele despre starea proastă privind libertatea presei sub guvernare comunistă o demonstrează, este un fapt notoriu. CEDO a considerat relevante constatările sale în Manole și alții v.Moldova (nr. 13936/02, § 8, CEDO 2009), că, la momentul evenimentelor, erau doar două canale de televiziune cu acoperire națională în Republica Moldova, dintre care unul a fost implicat în cazul de față și a refuzat să ofere timp de emisie în favoarea unuia dintre reclamanți, celălalt fiind televiziunea de stat. Avînd în vedere acest fapt, cît și constatările din Manole și alții în ceea ce privește practica de cenzură la televiziunea de stat, Curtea nu este convinsă că reclamanții ar fi dispus de un mijloc eficient de reparare a imaginii lor, afectate de declarațiile șefului statului la o oră de vîrf la un canal de televiziune cu acoperire națională, chiar și de la tribuna parlamentară, de unde transmisiunile se făceau, la fel, cenzurat. Ca dovadă este și situația de acum – eu am câștigat ceva ani procesul de la Viktor Șelin care m-a calomniat la un canal 2 plus, dar până acum nu a fost executată hotărârea Instanței și recent am semnat un proces-verbal despre executare.

Astfel, inechitatea principală, surprinsă de CEDO, este că Reclamantul Pavlicenco nu ar fi avut acces la instanțele de judecată nici după expirarea mandatului lui Voronin, a cărui imunitate nu era să fie ridicată în cursul acțiunilor intentate pentru defăimare. De aceea, aplicarea excepției imunității de către instanțele naționale, fără nicio eventuală examinare pentru a stabili existența unor interese concurente, a servit drept paravan pentru șeful statului. Și Curtea a considerat că inviolabilitatea și imunitatea, dacă iau forma unui paravan, urmează a fi evitate. Asta combate afirmațiile de apărare ale avocatului, care conțină să spună ce a scris în Referință aparatul lui Voronin ca Președinte.

Astfel, din motivele expuse aici, CEDO a conchis că modul în care excepția imunității a fost aplicată în prezenta cauză, a restrâns disproporționat dreptul de acces al reclamanților la o instanță, existând o violare a art.6 § 1 din Convenție.

În consecință și ca urmare a argumentelor de mai sus, solicit să fie admisă cererea cu toate capetele de cerere.

Îmi exprim respectful pentru răbdarea cu care am fost ascultată și sper Instanța să pronunțe o hotărâre legală.

Vitalia Pavlicenco

REPLICA Reclamantei la Pledoaria avocatului lui Vladimir Voronin.

Onorata instanta, 

Reprezentantul paratului nu a prezentat instanței niciun capăt de probă pertinentă pentru fondul cauzei, adică nu a aprobat nicicum că faptele răspândite de pârât ar fi veridice sau că informația nu ar leza reputația reclamantei. Pe când reclamanta  a prezentat Hotărârea irevocabilă a Judecătoriei Buiucani, prin care s-a constatat că informația referitor la colaborarea reclamantei cu KGB este una falsă, care lezează onoarea, demnitatea, reputația politica și profesională a reclamantei.

Nu sunt deloc plauzibile nici argumentele reprezentantului pârâtului referitor la dreptul absolut al unui funcționar de stat de a difuza orice informație, fără a se ține cont de drepturile și libertățile altor cetățeni.

De asemenea, nu pot fi reținute alegațiile că un funcționar nu este limitat de atribuțiile funcției, stabilite exhaustiv prin lege, or admiterea unei astfel de ipoteze, ar însemna încurajarea unui regim totalitar, cu puterea nelimitată a șefului statului, ar însemna un haos și o permisivitate absolute, cum spunea Dostoievski – ”vsio dozvoleno” -,  adică orice denigrare, orice calomniere, lipsa dreptului la adevăr, la onoare, la demnitate, cu anularea acestor noțiuni în general – ca realitate în viață și ca atribute ale esenței umane.

Avocatul pârâtului, făcând trimitere la practica CEDO, trișeaza faptele – or – în cauzele citate, în special AFFAIRE AXEL SPRINGER AG c. ALLEMAGNE (No 2) (Requête no 48311/10), în speță este informația furnizatî de un jurnalist referitor la activitatea unui șef de stat în exercițiu, dar în cauza aceasta nicicum nu are relevanță pentru că ca e vorba de trecutul reclamantei, care nu exercita în URSS nicio funcție de stat.

Nu poate fi privit cazul nici sub prisma protecției reduse de art.8  CEDO în favoarea art.10 CEDO în cauza Pavlicenco și Urecheanu contra Moldovei.

Pentru ca însăși Înalta curte a constatat fără echivoc faptul că acuzațiile de apartenență în trecut la serviciile secrete ale URSS constituie o informație ce lezează onoarea ți demnitatea reclamantei, iar informația în cauză NU a fost una de interes public.

Solicităm pronunțarea unei Hotărâri în fond și admiterea integrală  a acțiunii reclamantei.

Comentarii

Lasă un răspuns