Aşezat la confluenţa intereselor unor mari imperii, călcat timp de un mileniu de năvălitorii barbari dinspre est şi nord, apoi 500 de ani de imperiile vecine, poporul român s-a organizat la sfârşitul secolului al XIV-lea în trei principate. Astfel a reuşit să reziste tuturor acestor vicisitudini şi, în epoca modernă, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, să alcătuiască un stat unic şi independent (1859-1866). Treptat, cel mai mare pericol pentru integritatea şi independenţa poporului român a venit de la răsărit. Rusia ţaristă, cu o consecvenţă fără egal, utilizând războiul, teroarea, crima şi înşelăciunea, a înaintat spre vest şi sud.
Moldova şi Ţara Românească s-au aflat în mare primejdie după 1654, când Rusia s-a unit cu Ucraina. La începutul secolului al XIX-lea primejdia rusească a devenit şi mai ameninţătoare. Mai întâi Moldova, apoi şi Ţara Românească au intrat în planurile de cucerire ale imperiului ţarist, care respectau testamentul unuia dintre cei mai mari vizionari, oameni de stat ai secolului al XVIII-lea, ţarul Petru I, denumit de ruşi „Petru cel Mare”. El a vizat pentru sine şi pentru generaţiile următoare cucerirea Europei, extinderea spre sud şi spre vest a imensei sale moşteniri, cucerirea Constantinopolului şi a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, dar şi a ţărilor române, care erau o piedică în calea planurilor sale.
Basarabia este o regiune istorică situată între râurile Prut şi Nistru, parte a statului feudal românesc Moldova, constituit în anul 1359 sub domnia voievodului maramureşean Bogdan I (1359-1365). Voievodul Bogdan I a respins repetatele încercări ale regelui Ungariei de a-şi restaura supremaţia asupra Principatului Moldova, pe care a stăpânit-o în anii 1352-1359, prin marca de la Baia (primul descălecat sub Dragoş Vodă şi urmaşii săi, fiul Sas şi nepotul Bâlc).
Denumirea de Basarabia vine de la Basarab I, domn al Ţării Româneşti între anii 1310-1352, şi a urmaşilor săi, care au alungat hoardele tătarilor de la gurile Dunării, consolidând graniţa de est a statului făurit în 1330. Denumirea iniţială, Basarabia, dată sudului Moldovei, s-a extins ulterior, de către ruşi, asupra întregului teritoriu dintre râurile Prut şi Nistru.
Imperiul ţarist, care atinsese linia Nistrului în anul 1792 (pacea de la Iaşi), a emis pretenţii asupra teritoriului Moldovei. Prin Tratatul de pace semnat la Bucureşti, în anul 1812, după încheierea războiului ruso-turc (1806-1812), Poarta Otomană, în scopul rezolvării propriilor ei interese, a cedat uşor Basarabia către Rusia, la data de 16/28 mai 1812.
Evenimentele din Principatele Române – Revoluţia din 1848-1849 şi Unirea Principatelor Române în anul 1859 – au avut un puternic ecou în rândul populaţiei româneşti din Basarabia, fapt ce a determinat autorităţile politice ruseşti să impună întreruperea oricăror legături a acestora cu România.
Războiul Crimeei, desfăşurat în anii 1853-1856 între Rusia, pe de o parte, şi Anglia, Franţa, Prusia, Regatul Sardiniei şi Turcia, pe de altă parte, s-a încheiat prin înfrângerea Rusiei ţariste. Congresul de pace de la Paris, desfăşurat în perioada 13 februarie – 18 martie 1856, a hotărât cedarea către Moldova a sudului Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) dar, prin Tratatul de la Berlin, din 1 iunie – 1 iulie 1878, Congresul marilor puteri, dedicat adoptării măsurilor de încheiere a războiului ruso-româno-turc, din anii 1877-1878, a stabilit ca cele trei judeţe să fie reîncorporate la Rusia ţaristă. României i-a fost recunoscut statutul de independenţă şi i-au fost atribuite judeţele dobrogene Tulcea şi Constanţa.
După ocuparea Basarabiei, imperiul ţarist a depus mari eforturi pentru transformarea ei într-o provincie specific rusească, promovând în acest sens o politică antiromânească de rusificare forţată, de deznaţionalizare a populaţiei autohtone. În acest sens autorităţile ruseşti au încurajat emigrările românilor peste Nistru, în Caucaz, pe Volga şi în îndepărtata regiune scăldată de apele fluviului Amur, colonizând Basarabia cu numeroşi ruşi, ruteni, bulgari şi germani. Statutul de gubernie impus Basarabiei a semnificat aplicarea legilor statului ţarist, introducerea instituţiilor corespunzătoare şi obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului chirilic în administraţie, biserică şi şcoală. În anul 1867, în şcolile din Basarabia a fost interzisă limba română şi a fost impusă limba rusă. În pofida procesului de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare la care au fost supuşi locuitorii români din teritoriul dintre Prut şi Nistru, ei şi-au păstrat limba şi obiceiurile, înscriindu-se în şuvoiul mişcării de eliberare naţională a popoarelor situate la periferia imperiului ţarist.
Pentru menţinerea limbii, a obiceiurilor şi intensificarea mişcării de eliberare naţională şi apoi unirea cu patria mamă, un rol deosebit de important l-a avut presa din Principatele Române şi apoi din România, după anul 1862, precum şi aceea din Moldova dintre Prut şi Nistru, publicaţiile cele mai importante fiind: Steluţa Prutului, Românul, Steaua Dunării, Buciumul, Trompeta Carpaţilor, Curierul de Iaşi, Lumina, Viaţa Nouă, Basarabia, Viaţa Basarabiei, Glasul Basarabiei, Deşteptarea, Moldovanul, Cuvânt Moldovenesc, Făclia şi Unirea.
De la sfârşitul secolului al XIX-lea mişcarea naţională a populaţiei româneşti s-a intensificat, sub conducerea unui grup de intelectuali, precum: Emanoil Gavriliţă, Alexandru Nour, Pantelimon Halippa, Constantin Stere, Ion Pelivan, Vasile Stroiescu, Daniel Ciugureanu, Ion Buzdugan şi alţii. La Chişinău s-a format şi a activat „Societatea Moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale”.
După revoluţia din 1905-1907, în Basarabia s-au afirmat trei grupări: gruparea radicală a studenţilor, gruparea intelectualilor şi cea a boierilor moldoveni, conduse de Petru Dicescu, care vor forma, mai târziu, Partidul Moldovenesc Democrat din Basarabia. În ciuda opresiunii, populaţia românească a continuat să militeze pentru emancipare naţională şi pentru folosirea limbii române în şcoală, biserică şi administraţie.
În obţinerea autonomiei teritoriale şi politice a Basarabiei şi apoi unirea cu România, un rol important l-au avut ostaşii moldoveni. Marele miting ostăşesc desfăşurat la Odessa, în ziua de 18 martie 1917, la care au participat circa 100.000 de ostaşi moldoveni, s-a pronunţat pentru autonomia ţării.
Sprijinit financiar şi logistic de Germania imperială, Lenin a reuşit să declanşeze revoluţia bolşevică la Petrograd, o minoritate instalându-se treptat, prin sânge şi teroare, în fruntea unui fost imperiu care, s-a prăbuşit. La data de 21 noiembrie 1917, Lenin a ordonat să se încheie un armistiţiu pe întregul front de răsărit. Generalul Duhonin, comandantul suprem al armatei ruse a refuzat să încheie armistiţiul umilitor. O ceată de bolşevici trimisă de guvernul din Petrograd, condusă de prapurcicul Krilenko a atacat şi a ucis pe generalisim în gara Moghilev, unde era trenul marelui cartier rus, i-a tăiat corpul în bucăţi şi l-a aruncat afară din vagon.
Generalul loial rus Şcerbacev care, era convins de necesitatea continuării războiului, a fost la un pas de a fi arestat printr-o acţiune a lui Senen Roşal, numit de Lenin comisar pentru frontul de est. La data de 15 decembrie 1917, Senen Roşal a condus o acţiune bolşevică de preluare a controlului armatei ruseşti din Moldova, cu sprijinul garnizoanei militare ruseşti de la Socola/Iaşi. Hotărât să ia măsuri serioase împotriva trupelor ruseşti bolşevizate, generalul francez Matias Henry Berthelot, l-a îndemnat la acţiune pe generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General al Armatei Române. Militarii români au trecut la acţiune, arestând la Socola peste 3000 de militari ruşi, fără vărsare de sânge, iar în alte zone ale Moldovei au contribuit la repunerea în comandă a unor generali ruşi, care fuseseră arestaţi de proprii subordonaţi bolşevizaţi.
Guvernul român a înţeles că modul cel mai simplu de a asigura ordinea şi liniştea în zona pe care o controla, era retragerea armatei ruse înspre Ucraina, pe căi bine stabilite, pentru a evita jafurile, crimele şi alte acţiuni brutale, cu mari repercursiuni asupra populaţiei româneşti. Marele Cartier General al Armatei Române a fost nevoit să recurgă şi la măsuri de ordin militar împotriva armatelor a IV-a şi a VI-a ruse la Galaţi, la Paşcani, Spătăreşti-Fălticeni, Mihăileni-Dorohoi şi Siret.
Din noiembrie 1917 şi până la sfârşitul lunii ianuarie 1918, numărul militarilor ruşi a scăzut de la 1.200.000 până la aproximativ 50.000. Frontul pe care-l ocupau efectivele ruseşti a fost acoperit în totalitate de armata română, dar presiunea militară a Puterilor Centrale a făcut ca încheierea unui armistiţiu să fie necesară. O eventuală continuare a luptelor, în noile condiţii, ar fi putut duce la un dezastru militar, iar francezii, prin vocea lui Georges Clemenceau, avertizaseră că un eventual armistiţiu poate conduce la o pace separată care, va pune în pericol obiectivele de război ale României şi promisiunile pe care Antanta le făcuse în iulie 1916, când guvernul României a acceptat ca Armata Română să participe la Primul Război Mondial alături de Antantă.
Armistiţiul cu Puterile Centrale a fost semnat la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, la Focşani. Acesta a fost semnat după ce Ion I. C. Brătianu a demisionat, propunându-i Regelui Ferdinand I să fie înlocuit de generalul Alexandru Averescu, date fiind bunele relaţii pe care acesta le avea cu feldmareşalul August von Mackensen, din perioada când a fost ataşat militar la Berlin, în anii 1895-1897. Generalul Averescu a desemnat pe Constantin Argetoianu, însărcinat cu puteri depline să semneze la Buftea, o pace preliminară, după îndelungi negocieri şi presiuni militare, exercitate de Puterile Centrale, la data de 20 februarie/5 martie 1918.
În aceste condiţii, Basarabia era o cale pentru o eventuală retragere a armatei şi a autorităţilor militare româneşti, în condiţiile în care Puterile Centrale ar fi împins frontul spre est, dar era şi o sursă de hrană, întrucât pe teritoriul ei se aflau depozite alimentare şi numeroase depozite de armament şi muniţii.
Revoluţia bolşevică a cuprins şi teritoriul dintre Prut şi Nistru, accentul revoluţionarilor fiind pus aici, ca şi în întreaga Rusie, unde trupele ţariste au fost bolşevizate rapid, pe principiile: autodeterminare, vot universal, egal, direct şi secret, reformă agrară (împărţirea marilor proprietăţi). Şi în Basarabia, numeroşi ţărani cereau parcelarea marilor latifundii şi împărţirea lor către masele de agricultori. În unele localităţi ţăranii au încetat să-şi mai îndeplinească obligaţiile de muncă şi au trecut la acte de violenţă împotriva proprietarilor.
Un rol important în constituirea autorităţilor în Basarabia l-au avut militarii care au făcut parte din armata ţaristă. Ei s-au organizat într-un Comitet Militar Moldovenesc. Congresul Militar Moldovenesc, cu 800 de delegaţi plenipotenţiari, ca reprezentanţi ai celor 300.000 de basarabeni mobilizaţi în armata rusă s-a desfăşurat la Chişinău în perioada 20 octombrie/2 noiembrie 1917. Participanţii au reactivat ideea constituirii unui organ de putere reprezentativ pentru Basarabia – Sfatul Ţării – compus din 120 de deputaţi, 84 (70%) aparţinând populaţiei majoritare (44 de locuri pentru militari, 30 pentru ţărani şi 10 pentru asociaţii obşteşti şi partide politice moldoveneşti), iar 36 (30%) etniilor conlocuitoare care s-au pronunţat pentru proclamarea autonomiei Basarabiei.
Biroul Organizatoric ales de Congresul Militar Moldovenesc, compus din 16 membri, cărora li s-au mai adăugat şi personalităţi marcante ale vieţii politice din Basarabia, precum Ion Pelivan, Pan Halippa, Daniel Ciugureanu şi Ion Inculeţ a fost însărcinat cu constituirea Sfatului Ţării, ca organ reprezentativ de conducere a Basarabiei. Numărul deputaţilor a crescut la 150, majoritatea având 105 şi 45 minorităţile. Biroul Organizatoric a contribuit şi la crearea Republicii Autonome Moldoveneşti.
La data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917, în prezenţa a 95 de deputaţi şi a unui numeros public au fost deschise lucrările Sfatului Ţării. La propunerea lui Pantelimon Erhan, reprezentantul facţiunii ţărăneşti, preşedinte al celui dintâi Parlament basarabean a fost ales profesorul Ion Inculeţ care, în discursul său a amintit de nevoia ca Basarabia să devină o republică democratică, dar pe care, în contextul epocii, o vedea ca fiind parte a unei mari „republici federative democratice ruseşti”, cu un larg program politic şi social, întemeiat pe votul universal şi „trecerea pământului la poporul muncitor”.
În virtutea dreptului la autodeterminare, la data de 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Basarabia, Republică Populară (în limba rusă), Democratică Moldovenească (în limba română), ca parte egală în drepturi a „Republicii Federative Democratice Ruse Unice”.
Pentru organizarea tinerei republici s-a propus constituirea unui Consiliu al Directorilor Generali (puterea executivă), în fruntea căruia Ion Inculeţ l-a propus pe prof. Pantelimon Erhan. Noul cabinet era compus din şapte reprezentanţi ai populaţiei majoritare şi trei ai etniilor conlocuitoare.
Una dintre cele mai presante sarcini ale noii puteri executive era păstrarea ordinii şi în pofida constituirii unei incipiente armate a republicii, de fapt un regiment moldovenesc incapabil să asigure securitatea tinerei republici, tulburările erau majore, de la ţăranii care, prin violenţă, se înstăpâneau pe moşiile marilor proprietari, până la minorităţi şi trupe bolşevizate.
U N I R E A
Privirea Executivului Moldovenesc s-a îndreptat spre Iaşi, iar generalul francez Matias Henry Berthelot a promis instructori militari francezi, bani şi armament, dar soluţia aceasta cerea timp. Era dificilă, de asemenea şi o solicitare de sprijin adresată direct armatei române, tocmai ca urmare a eventualelor suspiciuni care, ar fi putut să apară, legate de anexarea tinerei republici de către România. În această situaţie s-a cerut sprijin la Kiev unor unităţi militare sârbeşti, cehe (care n-au mai ajuns) şi voluntarilor transilvăneni, dar era puţin probabil ca aceştia să facă faţă nevoilor de ordine în Basarabia. Comandamentul Militar Român ezita să intervină, deşi propunerile Marelui Cartier General (MCG) vizau intervenţia în Basarabia a unei divizii experimentate, pentru a nu permite bolşevicilor să creeze complicaţii.
În cele din urmă, la data de 16 ianuarie 1918, Ion I. C. Brătianu a aprobat acţiunea propusă de Marele Cartier General. Două zile mai târziu, situaţia la Chişinău s-a agravat, forţe încurajate de bolşevici preluând puterea cu ajutorul garnizoanei militare ruseşti. Acestea au dezarmat un contingent de voluntari transilvăneni sosit în cele din urmă de la Kiev, pentru a apăra noua putere a republicii.
Faţă de situaţia creată, M.C.G. al Armatei Române a decis la data de 7/20 ianuarie 1918, ca două divizii de infanterie şi două de cavalerie să pătrundă în Basarabia. Astfel, după ce s-a hotărât ca trupele române să nu se amestece în viaţa internă a Basarabiei şi să nu reprezinte tribunale de război, trupele Diviziei a 11-a Infanterie Slatina, comandată de generalul romaşcan Ernest Broşteanu au intrat în Chişinău la data de 13/26 ianuarie 1918, fiind întâmpinate de profesorii Pantelimon Halippa, Ion Inculeţ, Ion Pelivan, avocatul Ion Buzdugan, dr. Daniel Ciugureanu şi un grup de doctoriţe costumate în culorile naţionale.
La scurt timp după intrarea trupelor române în Basarabia, seful Marelui Cartier General al armatei române, generalul Constantin Prezan, adresa o proclamaţie către populaţia din Basarabia, în care se preciza: „Vă declar sus şi tare că oastea română nu doreşte decât ca, prin orânduiala şi liniştea ce o aduce, să vă dea putinţa să vă statorniciţi şi să vă desăvârşiţi autonomia şi slobozia voastră, precum veţi hotărâ voi singuri”.
Înscriindu-se pe aceleaşi coordonate ale restabilirii raporturilor dintre fraţii români de pe ambele maluri ale Prutului, este semnificativă declaraţia din 24 ianuarie/6 februarie 1918, a Sfatului Ţării de la Chişinău, în care se preciza: „prin venirea oştilor frăţeşti române pe pământul republicii noastre s-a întocmit o stare prielnică pentru munca harnică şi orânduită pe toate ogoarele vieţii. Oştile româneşti au venit să apere drumurile de fier şi magaziile de pâine pentru front, dar fiinţa (prezenţa) lor pe pământul nostru ajută la aşezarea rânduielii în ţară şi de azi înainte roada muncii fiecărui cetăţean al republicii este chezăşuită împotriva lăcomiei răufăcătorilor”.
Pentru mai buna coordonare a marilor unităţi care operau în Basarabia, Marele Cartier General a decis, la data de 25 ianuarie/7 februarie 1918, prin Ordinul nr. 7446, înfiinţarea Corpului 6 Armată, comandat de generalul Ion Istrati, şef de stat –major colonelul Toma Dumitrescu, care vor organiza şi conduce până în aprilie 1918, toate operaţiunile militare ale armatei române în Basarabia.
În compunerea acestui corp de armată intrau cele patru divizii care operau în Basarabia, dispuse astfel:
-Divizia a 11-a Infanterie Slatina cu cartierul general în Chişinău, ocupa fâşia de centru dintre Diviziile 1-a Bucureşti şi a 2-a Cavalerie Iaşi;
-Divizia a 13-a Infanterie Ploieşti, întărită cu Regimentul 5 Călăraşi Galaţi a înaintat şi s-a concentrat în zona Bolgrad – Kazaclia – Novotroion – Sandaclia;
-Divizia 1-a Cavalerie Bucureşti în zona Bălţi – Strâmba – Putigeşti;
-Divizia a 2-a Cavalerie Iaşi a fost concentrată în regiunea Gura Galbenă – Carbuna – Batior – Cimişlia.
Acestor mari unităţi li s-au alăturat Detaşamentul „General Răşcanu” cu 8 regimente de Vânători (Infanterie), Divizia a 9-a Infanterie Constanţa, Divizia a 10 Infanterie Tulcea, Divizia a 3-a Infanterie Târgovişte, Divizia a 4-a Infanterie Bucureşti şi Divizia a 5-a Infanterie Buzău, Flota de vase fluviale, trupele care asigurau siguranţa în Delta Dunării, două escadrile de aviaţie, un detaşament de jandarmi rurali şi grăniceri.
Zona de operaţii a Corpului de armată era cuprinsă între Prut – Dunăre – Sfântu Gheorghe – Nistru şi în nord, până la Soroca (Soroki) – Ripiceni (Pripiceni) inclusiv. Corpul 6 Armată s-a transformat la data de 5 iulie 1918 în Corpul 5 Armată.
Misiunea acestor mari unităţi era de a asigura ordinea pe căile ferate şi normala funcţionare a trenurilor, apărarea populaţiei de jafuri şi distrugeri, alungarea şi respingerea peste Nistru a bandelor bolşevice, formarea şi paza depozitelor de alimente, echipament, muniţii, armament necesare armatei române, instruirea tinerilor pentru a forma tânăra armată, absolut necesară acestui teritoriu.
Până la data de 3 martie 1918, cu excepţia judeţului Hotin, ocupat de trupele austriece, armata română a reuşit să instaureze în întreaga Basarabie ordinea, garantându-se totodată, liniştea şi siguranţa populaţiei, cu preţul vieţii a 3 (trei) ofiţeri şi 122 de soldaţi, 12 ofiţeri şi 309 ostaşi fiind răniţi în confruntările cu trupele ruse care au fost bolşevizate.
Între timp, ultimatumul dat României de Puterile Centrale pentru denunţarea armistiţiului de la Focşani din 26 noiembrie/9 decembrie 1917 şi încheierea unei păci între Puterile Centrale şi Republica Ucraineană prindeau România ca într-un cleşte. Pe de altă parte, liderii Republicii Moldoveneşti observau că republica nu le este recunoscută, iar reprezentanţii Puterilor Centrale refuzau să-i accepte la un dialog menit să ducă la încheierea unei păci după modelul ucrainean.
După semnarea păcii preliminare de la Buftea la data de 5 martie 1918 şi demisia generalului Alexandru Averescu, în fruntea guvernului român a fost numit Alexandru Marghiloman. Acesta s-a întâlnit la Iaşi, cu reprezentanţii Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu şi Pan Halippa şi au discutat despre necesitatea unirii cu România, fiind singurul mod în care noua republică moldovenească ar putea căpăta legitimitate. La Iaşi, Ion Inculeţ s-a întâlnit şi cu ambasadorul francez, Saint Aulaiere, acesta spunându-i că „dacă n-om face unirea, totuna ne va înghiţi cineva şi pe urmă noi suntem moldoveni, aceiaşi români, tot cu România ne-a fi mai bine. Am fost nedumerit, dar acum cred şi eu, domnilor, că trebuie să facem unirea cu România”, le-a spus deputaţilor la înapoierea la Chişinău. Rezervele lui Inculeţ ţineau de faptul că Alexandru Marghiloman, noul prim-ministru român conservator, era perceput ca reprezentant al marilor proprietari de pământ şi se temea pentru felul în care programul său politic şi social (vot universal şi o largă reformă agrară) va fi implementat în Basarabia în eventualitatea unei uniri cu România. Însă pentru tânăra republică de dincolo de Prut, singurul protector capabil să-i asigure stabilitatea şi legitimitatea era statul român, printr-un act de unire.
Primul-ministru, Alexandru Marghiloman a ajuns în Basarabia la data de 26 martie/8 aprilie 1918, în preziua Declaraţiei de Unire cu România, iar Constantin Stere, cel care revenise în Basarabia pentru a reaprinde flacăra unirii, l-a asigurat că majoritatea deputaţilor din Sfatul Ţării era favorabilă unirii cu Ţara.
Exprimând voinţa întregului popor român din Basarabia, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării din Republica Democratică Moldovenească a votat actul Unirii Basarabiei cu România (86 de voturi pentru, 3 voturi contra şi 36 de abţineri). Declaraţia de unire suna astfel: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România.”
Istoriografia sovietică şi rusă astăzi acuză Unirea Basarabiei cu România, susţinând că s-a făcut sub presiunea existenţei trupelor militare româneşti. Este clar că prezenţa armatei române la începutul anului 1918, a contribuit la salvarea tinerei republici moldoveneşti. Plecarea trupelor române ar fi însemnat invadarea imediată a acestui teritoriu de trupele ruse bolşevizate sau ucrainiene naţionaliste şi ca o consecinţă dizolvarea Republicii Democratice Moldoveneşti, abandonarea populaţiei moldoveneşti, adâncirea insecurităţii regionale şi crearea unui focar de instabilitate la graniţa estică a Vechiului Regat Român.
Profesorul Ion Inculeţ a adus elogii armatei române în vara anului 1918, notând în jurnalul său: „Pentru noi, moldovenii, pentru mişcarea noastră naţională, intrarea armatei române în Chişinău a fost un eveniment de primă importanţă, decisiv. Elementele româneşti au câştigat mai mult curaj şi mai multe speranţe pentru viitor”.
La data de 3 martie 1920 Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România, iar la 20 octombrie 1920 a fost semnat Tratatul de la Paris dintre România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, de cealaltă parte. Înaltele Părţi Contractante recunoşteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”. Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie la 14 aprilie 1922, de Franţa la 24 aprilie 1924, de România la 19 mai 1922 şi de Italia la 22 mai 1927. Japonia nu a ratificat tratatul.
În perioada 1918-1919 relaţiile româno-ruse s-au deteriorat şi statul sovietic nu a recunoscut unirea şi graniţele României. Folosindu-se de Internaţionala a III-a Comunistă (Comintern), URSS a pregătit o răscoală, în 1924, în sudul Basarabiei, în localitatea Tatar-Bunar, care trebuia să deschidă drumul intrării Armatei Roşii pentru a anexa Basarabia. Tot în anul 1924 s-a desfăşurat, la Viena, în perioada 27 martie – 2 aprilie, Conferinţa româno-sovietică privind unirea Basarabiei cu România, care a eşuat datorită faptului că delegaţia Uniunii Sovietice a refuzat recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.
România şi URSS au semnat la Paris, la 27 august 1928, Pactul Briand-Kellog, renunţând formal la război şi angajându-se să rezolve orice litigiu pe cale paşnică. La 9 februarie 1929, România, Polonia, Letonia şi URSS au semnat, la Moscova, Protocolul în care se prevedea că Tratatul de la Paris va fi valabil între părţile contractante, independent de intrarea lui în vigoare. Deşi între România, URSS şi alte state s-a încheiat o Convenţie, la Londra, în zilele de 3-4 iulie 1933, relaţiile româno-sovietice din perioada interbelică au fost marcate de cererea insistentă a guvernului sovietic de a i se recunoaşte dreptul de stăpânire a Basarabiei.
În cadrul diplomaţiei europene, în anii 1934-1935 un loc important l-a ocupat crearea unui sistem de securitate colectivă, principalul promotor fiind Nicolae Titulescu, ministrul român al afacerilor externe. La 15 iulie 1935 Nicolae Titulescu a fost împuternicit de guvernul României să negocieze un tratat de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. La 21 iulie 1936, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, reprezentantul URSS, au încheiat un protocol de asistenţă mutuală. Schimbarea din guvern a lui Nicolae Titulescu, la 29 august 1936, a determinat guvernul URSS să considere că aceasta reprezintă o schimbare a politicii externe.
R A P T U R I L E T E R I T O R I A L E
Tendinţele revizioniste ale URSS şi Germaniei au condus la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, la data de 23 august 1939, şi a Protocolului adiţional secret, al cărui punct 3 a afectat integritatea teritorială a României. O consecinţă directă a acestei înţelegeri a fost răstignirea poporului român, căruia URSS i-a răpit Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, prin Notele ultimative din 26 şi 27/28 iunie 1940. Acestei agresiuni i-au urmat Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, prin care a fost răpită partea de Nord a Transilvaniei şi Acordul de frontieră cu Bulgaria, de la Craiova, din 7 septembrie 1940, prin care s-a cedat Cadrilaterul (judeţele Durostor şi Caliacra).
Acţiunile tragice din vara anului 1940 au costat poporul român pierderea suprafeţei de 99.738 km2 şi 6.821.000 de locuitori, pierderi datorate, însă, şi noncombatului armatei dar şi deciziilor factorilor politici, în frunte cu regele Carol al II-lea, a cărui opţiune a fost: „păstrăm statul şi cedăm teritorii”.
După aceste tragice evenimente, autorităţile sovietice şi horthyste s-au dedat la acte de terorism inimaginabile împotriva populaţiei româneşti majoritare. Distrugere şi moarte, acestea au fost „binefacerile” aduse de Stalin şi Horthy în teritoriile răpite României.
Ocupanţii n-au putut anula, însă, credinţa românilor de reunire cu ţara, în triumful dreptăţii istoriei. Evenimentele din vara anului 1940 au dus la schimbarea politicii externe a României şi la apropierea ei de Germania. Alăturându-se Germaniei, România a participat la războiul contra URSS, conform Planului german „Barbarosa”, din decembrie 1940. Armata Română a luptat alături de Armata Germană, atât la eliberarea Basarabiei (22 iunie – 26 iulie 1941), cât şi la celelalte operaţiuni militare din est. Populaţia românească i-a primit cu mult entuziasm şi bună-voinţă pe ostaşii eliberatori şi a aprobat reinstaurarea administraţiei româneşti.
Prin lovitura de stat de la 23 august 1944, România s-a alăturat puterilor aliate, producând o schimbare radicală a situaţiei strategice în Europa de sud-est. În ziua de 24 august 1944 trupele sovietice au ocupat Chişinăul, iar câteva zile mai târziu au pus stăpânire din nou pe teritoriile româneşti oferite de Hitler prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Conferinţa de pace de la Paris, din anii 1946-1947, a hotărât ca frontiera româno-sovietică să fie cea instituită odată cu ultimatumul din 27/28 iunie 1940.
Delegaţia oficială română la Conferinţa de pace de la Paris, din anul 1947, condusă de Gheorghe Tătărăscu, n-a ridicat problema teritoriilor dintre Nistru şi Prut (Basarabia) şi a Bucovinei de Nord, motivând că aceste teritorii au fost reglate prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, ea atacând doar cererile de despăgubire formulate de puterile occidentale.
În anul 1948 o delegaţie română, condusă de Ana Pauker, a semnat, la Moscova, un protocol care a completat Tratatul de pace semnat la Paris în 1947, prin care se preciza că Insula Şerpilor intră în componenţa URSS. Mai mult, printr-un proces-verbal, încheiat la 23 mai 1948, se afirma că Insula Şerpilor a fost înapoiată URSS, pentru că în trecut ar fi „aparţinut” Rusiei.
Românii din Moldova dintre Nistru şi Prut au prins vremuri grele după reocuparea de către URSS, în anul 1944: introducerea obligativităţii folosirii limbii ruse, înlocuirea alfabetului latin cu cel slav, masive deportări în Asia, falsificarea istoriei, interzicerea relaţiilor cu România, efectuarea stagiului militar de către tineri moldoveni şi repartizarea lor în producţie cât mai departe de casă pentru a uita obiceiurile şi tradiţiile româneşti şi a se încadra în marea familie a popoarelor sovietice. Cu toate acestea, populaţia românească a supravieţuit prin conservarea, mai ales în mediul rural, a datinilor, credinţei şi obiceiurilor strămoşeşti.
B A S A R A B I A ÎN C O N C E R T U L E U R O P E A N
Căderea imperiului sovietic, în 1991, i-a determinat pe românii dintre Prut şi Nistru să proclame independenţa deplină a Republicii Moldova, la data de 27 august 1991.
După mai mulţi ani de dominaţie a comuniştilor, la conducerea Republicii Moldova a reuşit să acceadă alianţa unor forţe progresiste, în frunte cu liberalii şi democraţii, alianţă care s-a înscris pe linia aplicării unor legi care au asigurat dezvoltarea democratică a ţării şi deschiderea spre Uniunea Europeană.
În anul 2016 forţele progresiste româneşti din Republica Moldova au suferit o grea înfrângere, la cârma ţării revenind, după mulţi ani, adepţii lui Voronin, în frunte cu Igor Dodon, care face eforturi intense să abată Republica Moldova de la alianţa cu Uniunea Europeană, orientând-o spre Rusia.
Alegerea Maiei Sandu în calitate de preşedinte al Republicii Moldova, în noiembrie 2020, cu sprijinul impresionat al tinerilor, dă speranţe românilor moldoveni de unire cu România. Patrioţii români desfăşoară activităţi de cunoaştere a Istoriei Românilor de către tineri, proclamarea limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova. Inimoasa preşedintă se luptă pentru a organiza noi alegeri parlamentare, în scopul obţinerii sprijinului parlamentului şi al unui nou guvern. Sprijinită de patrioţi români moldoveni militează pentru reînscrierea R. Moldova pe cale europeană şi aplicarea unor legi progresiste în Moldova. De asemenea, îşi propune să dezvolte economia, învăţământul, cultura şi să îmbunătăţească condiţiile de viaţă al populaţiei.
Igor Dodon având de partea sa parlamentul şi guvernul se opune cu înverşunare pregătirii românilor basarabeni pentru reunirea cu Patria Mamă şi al revenirii Moldovei în concertul european. În ianuarie 2021, Igor Dodon s-a întâlnit cu ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Oleg Vasneţov, deşi nu avea calitatea de şef de stat, discutând trei probleme: acordul dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la protecţia socială a moldovenilor care trăiesc sau muncesc în Rusia, livrarea în R. Moldova a vaccinului rusesc, extinderea regimului preferenţial pentru exportul de produse agroindustriale moldoveneşti pe piaţa rusă.
Bibliografie:
- Constantin Kiriţescu, Istoria Rzboiului Pentru Întregirea României, vol. 3, Editura Karta Graphic, Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga” Ploieşti, 2014
- Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Ploieşti, Editura Libertas, 2012
- Dumitru Munteanu Râmnic, Pentru Basarabia, Ploieşti, Editura Libertas, 2012
- Anton Moraru, Basarabia sub jugul colonial al Rusiei ţariste (1812-1917), Chişinău, Editura Labirint, 2012
- Valeriu Matei, Pactul Ribbentrop-Molotov şi agresiunea sovietică împotriva României, Culegere de documente 1939-1991, Editura Libertas, Ploieşti, 2012
- Colonel Florin Şperlea, Unirea Basarabiei cu România, un act istoric, Observatorul Militar nr. 12, din 27 martie – 3 aprilie 2018
col. (rtr.) Constantin CHIPER