Principiile Liberalismului Politica economică Politica Socială

Principiile liberalismului

1. Individ, libertate, societate
2. Economie şi politică
3. Etica liberală
4. Distincţia public-privat
5. Libertate şi egalitate
6. Căutarea fericirii
7. Libertate şi dreptate
8. Libertate şi solidaritate socială
9. Separaţia stat-societate
10. Statul protector şi Constituţia
11. Statul neutru şi legea liberală
12. Statul concurent şi protecţia socială
13. Statul limitat
14. Principii ale funcţionării statului liberal – democratic
15. Reprezentanţii naţiunii: mandat, imunitate, responsabilitate
16. Democraţia ca stare socială

Individ, libertate, societate

1. Individul uman are ca atribut fundamental şi înnăscut, independenţa în raport cu voinţa arbitrară a semenilor săi.

În absenţa libertăţii, nu există societate. E limpede că societatea apare acolo unde voinţele umane libere se pun laolaltă pentru a forma un spaţiu pe care nici o voinţă individuală nu îl poate nici controla, nici construi şi care nu este un dat al naturii. Diversitatea, bogăţia şi fertilitatea societăţilor umane sunt în mod esenţial consecinţe ale libertăţii individuale. Dacă oamenii nu ar fi înzestraţi cu libertate, cooperarea dintre "voinţele" lor ar putea să semene, în cel mai bun caz, cu modul în care acţiunile albinelor generează ordinea de stup a naturii lipsite de libertate – o ordine deopotrivă imuabilă, inconştientă şi indefinit repetitivă. În schimb, aşa cum ne arată experienţa de zi cu zi şi tradiţia istorică, libertatea le îngăduie oamenilor să pună în existenţa lor o ordine de o bogăţie infinit superioară cooperărilor mecanice dintre voinţele constrânse, fie de instinct, fie de absenţa libertăţii. În societate, cooperarea liberă dintre oameni se realizează prin intermediul diferitelor alegeri raţionale, pe care indivizii le fac în cursul propriei lor vieţi pentru a-şi da sens unii altora şi a propune o soluţie în problema fericirii.

În acest proces, fiecare individ este, rând pe rând, scop şi mijloc pentru semenii săi, iar lumea socială, datorită ordinii introduse de libertate, evoluează împotriva oricărei reguli prestabilite.

Dacă ar fi numai scop, omul ar trebui să trăiască izolat: dar atunci omul nu ar fi propriu-zis uman şi libertatea sa nu ar avea sens, deoarece libertatea unui om nu se poate articula decât pe libertatea unui semen de-al său. Dacă ar fi numai mijloc, omul ar trăi complet aservit de o societate din care libertatea a fost evacuată. Măreţia condiţiei umane, care decurge din acest dublu statut al individului, este un fapt social care nu poate fi negat decât prin mutilarea fiinţei umane.

Altfel spus: consecinţă a cooperării dintre voinţele libere ale indivizilor, societatea este singurul mediu în care libertatea se poate manifesta; cel care trăieşte fără a intra în relaţie cu semenii săi nu este liber, ci solitar.

Această libertate, construită prin cooperarea unor voinţe funciarmente limitate de prezenţa şi acţiunea altor voinţe, nu este, de bună seamă, perfectă. De fapt, existenţa acelei libertăţi perfecte pe care au imaginat-o metafizicienii este contrazisă tocmai de experienţa cooperării umane cotidiene: în cadrul acesteia alegerile individuale se coagulează într-un sistem coerent, deopotrivă flexibil şi stabil, imprevizibil. În acelaşi timp, societatea umană este este principial perfectibilă şi esenţialmente imperfectă.

2. Societatea nu este exterioară indivizilor. Ea nu îi domină precum o forţă străină, impusă şi suprapusă lor, ci este exclusiv ceea ce rezultă din cooperarea dintre indivizi, atunci când fiecare individ în parte acţionează potrivit alegerilor şi preferinţelor sale. Modelele sociale nu au valoare decât dacă sunt interiorizate în relaţiile concrete dintre indivizi, iar credinţa în existenţa unor legi imuabile ale societăţii reprezintă o iluzie periculoasă.

În privinţa organizării societăţii, sunt posibile două atitudini. Societatea poate fi organizată de sus în jos, atunci când un grup de oameni puternici îşi propune să transforme relaţiile dintre indivizi potrivit unor idei abstracte, cu ajutorul ingineriei sociale. Acesta este modelul constructivist şi voluntarist de societate, pe care liberalii nu îl agreează. Societatea poate fi însă organizată de jos în sus, atunci când legislatorii ascultă tradiţiile încorporate în viaţa de zi cu zi a oamenilor şi se străduiesc să valorifice puterea de organizare a libertăţii. Acesta este un model de societate bazat atât pe raţionalitatea ordinii legiferate, cât şi pe aceea a ordinii spontane. Liberalii favorizează organizarea de jos în sus, deoarece ei cred că nu guvernanţii fac societatea, ci indivizii şi tradiţiile care încorporează formele cele mai fertile de cooperare.

Liantul social nu poate fi nici prestabilit, nici inventat. Relaţia dintre indivizi rezultă din ceea ce ei aleg să facă în mod efectiv, în fiecare clipă a existenţei lor; relaţia inter- individuală este forma în care se realizează convieţuirea umană.

Viitorul acestei convieţuiri nu este predeterminat, iar societatea liberală – în măsura în care face din libertate reperul ei esenţial – este o societate deschisă, care valorifică la maximum potenţialul fiecărui individ în parte.

3. Într-adevăr, talentele, pasiunile şi interesele indivizilor capătă o consistenţă reală doar în măsura în care ele slujesc talentele, pasiunile şi interesele celorlalţi indivizi. Libertatea fiecăruia nu se poate articula şi rodi decât în manifestarea libertăţii celuilalt.

Pentru a exprima o faţă a acestui adevăr, în secolele trecute se spunea că "viciile private zămislesc virtuţile publice": mai precis, se afirma atunci că, în societate, toate pornirile egoiste şi vicioase (gustul pentru lux, invidia, setea de faimă şi bani etc.) sunt constrânse să aleagă, pentru a se realiza, acele căi care aduc tuturor celorlalţi membri ai societăţii numai beneficii. Altfel spus, acolo unde există libertatea ca fiecare individ să-şi urmărească satisfacerea a ceea ce din perspectiva unei morale constrângătoare ar putea fi considerat un viciu se întâmplă paradoxul ca egoismul individual să contribuie decisiv la prosperitatea ansamblului social. "Fiecare parte este roasă de vicii, dar întregul este un paradis." Comerţul, multă vreme considerat un viciu dăunător comunităţii şi străin adevăratelor virtuţi sufleteşti, a sfârşit prin a fi considerat o indispensabilă virtute publică, atunci când s-a observat că activitatea comercială creează un tip de solidaritate socială şi o etică a acţiunii indivizilor liberi convocaţi în producerea schimbului comercial, care organizează de jos în sus societatea şi care le aduce tuturor recompense până atunci ignorate.

Altfel spus: orice talent personal este recunoscut dacă reuşeşte să producă oamenilor satisfacţie, sau, cum observau liberalii clasici, dacă prin manifestarea lui concretă, el tinde să elimine o insatisfacţie. De altfel, acţiunea umană nu poate fi imaginată în absenţa acestui adevărat motor al creativităţii: insatisfacţia constituie mobilul real al oricărui gest cu relevanţă socială.