Mircea Popescu: Izolare si secesiune
Anul 2011 gaseste Romania intr-o situatie extrem de nefavorabila, atat pe plan intern, cat si extern.In interior, preocuparea principala a partidelor este razboiul politic, prin incalecarea institutiilor statului si atentatul permanent la principiul separarii puterilor statului (democratic), rafuielile, traseismul politic in fuga dupa pastrarea privilegiilor si a pozitiilor obtinute sub o guvernare sau alta, asigurarea puterii, prin acoperirea fenomenelor de coruptie ale propriului clan si atintirea reflectoarelor exclusiv pe coruptia adversarilor politici.
In aceasta atmosfera de politizare excesiva, societatea romaneasca preocupata sa reziste efectelor crizei economice este puternic polarizata si divizata, neconstituind un partener social capabil sa infraneze excesele unei clase politice tot mai venale si mai lipsite de principii.
Asa zisii reprezentanti ai poporului, alesi uninominal, odata ajunsi in Parlament pe liste de partid, uneori cu doar cateva zeci de voturi prin redistribuire, ca in cazul “alesilor” Circumscriptiei 43 “Diaspora”, devin aroganti, chiar excesiv de vulgari si impertinenti in relatiile cu cei care i-au votat.
Totodata, pentru pastrarea puterii, o alianta absolut devastatoare pentru Romania are loc prin cooptarea la actul guvernarii si acceptarea pretentiilor subtil separatiste ale UDMR care, prin fiecare pas se apropie de scopul propus al federalizarii tarii prin preluarea administrarii maghiare asupra unor zone intinse din Romania, chiar a intregii Transilvanii, si aducerea romanilor din respectivele zone in pozitia de cetateni de mana doua.
Intr-un cuvant, administrarea responsabila a tarii este lasata la voia intamplarii, preocuparea principala fiind lupta pentru putere si mentinerea puterii chiar cu pretul amanetarii intereselor natiunii romane.
Europarlamentarii romanilor, deci cei care ar trebui sa reprezinte poporul roman in Parlamentul Europei nu numai ca nu le sustin interesele, nu numai ca acepta dezinvolt orice “directiva” sau lege impusa de alesii altor popoare europene, dar pledeaza, cum se intampla in cazul pastorului Laszlo Tokes, pentru masuri care afecteaza echilibrul intern al Romaniei si constituie pasi spre autonomia pe criterii etnice, etapa importanta in procesul federalizarii, eventual a secesiunii tarii.
Recentul caz de coruptie al unuia dintre europarlamentarii romani, Adrian Severin, fost Ministru de Externe, ridica mari semne de intrebare nu numai asupra onestitatii personale, dar mai ales asupra calitatii si moralitatii oficialitatilor romane, punand diplomatia romaneasca in defensive. Nu trebuie uitat ca acelasi fost Ministru de Externe, Adrian Severin, a fost autorul semnarii tratatului cu Ucraina, prin care Romania a renuntat la Insula Serpilor.
In conditiile existentei mai multor poli de putere mondiali, ei insisi, in cautarea unei modalitati de nivelare a diferentelor reciproce si coordonare a eforturilor pentru stabilirea unui echilibru global in pericol de colaps din cauza framantarilor din lumea araba cu perspectivele crearii unor terenuri favorabile proliferarii terorismului sau chiar al unor guverne ostile civilizatiei occidentale, Romania este obligata sa-si dezvolte, si ea, o diplomatie de echilibru.
Care este polul de putere pe care se sprijina sau in jurul caruia graviteaza Romania ? Cred ca diplomatia romaneasca se amageste cu apartenenta la Uniunea Europeana si cu bazele americane din Dobrogea, cu, respectiv, apartenenta la NATO.
In Uniunea Europeana tara noastra are o pozitie precara – atat din cauza valurilor de cetateni romani, care au invadat Europa si au “exportat” obiceiuri si fenomene marginale societatii, cat si a inabilitatii diplomatiei romanesti de a face fata provocarilor actuale.
Aceste aspecte negative extrem de vizibile, completate de coruptia rampanta si de administrarea deficienta a tarii au determinat centrele de putere ale Uniunii Europene, Franta si Germania sa spuna un NU hotarat acceptarii Romaniei in zona Schengen, ca un avertisment serios asupra modului in care este privita membria tarii noastre in cadrul Europei unite.
Pe de alta parte, administratia americana este preocupata de marile probleme din Afganistan, Irak si de evolutiile din Orientul Mijlociu si pana in Nordul Africii din care doreste sa se retraga intr-o formula eleganta, fiind confruntata si cu mari probleme economice interne inaintea alegerilor de anul viitor.
De aceea, asa zisa resetare a relatiilor cu Rusia este un semnal extrem de clar ca Statele Unite sunt neinteresate de regiunea din Estul Europei, regiune asezata strategic intre Rusia si Uniunea Europeana, cu alte cuvinte – in alta zona de influenta.
De altfel si ocolirea Romaniei de catre versatul vicepresedinte american Joe Biden care a vizitat Chisinaul venind de la Moscova, dar nu si Bucurestiul, doreste sa trimita semnalul ca administratia democrata de la Washington nu sustine niste relatii “fratesti” intre Bucuresti si Chisinau.
Nu este lipsit de semnificatie ca, ocolind Bucurestiul, Biden a aratat ca legatura Moscova-Chisinau este privita favorabil de Statele Unite, atragand astfel atentia ca eventualele dorinte de reunificare nu sunt in vederile americanilor, tocmai pentru a nu provoca Rusia.
Cu alte cuvinte, in loc sa intretina relatii aflate la limita ostilitatii cu mari puteri ca Franta sau Rusia, diplomatia noastra trebuie sa gaseasca solutiile iesirii din izolarea internationala nu numai pentru a-si apara interesele imediate nationale, dar si pentru a evita excluderea sa de la rezolvarea problemelor care intereseaza vital viitorul ei ca natiune, inclusiv cele teritoriale.
Fiind izolati pe plan extern, practic fara aliati si fara aliante viabile, devenim vulnerabili instabilitatilor regionale posibile si incapabili de a gasi sprijin extern.
De aceea, Romania are nevoie de o retea de mini-aliante, de parteneri cu interese si experiente istorice comune. Prin intermediul unor astfel de aliante vor fi mai usor de promovat puncte de vedere, initiative si atitudini comune pe arena internationala.
Determinarea diplomatiei Chisinaului de a lucra in tandem cu cea a Bucurestiului ar fi un prim-pas in coagularea unui lant de aliante regionale.
Interesul si obligatia majora a administratiei Romaniei este de a preveni secesiunea tarii prin implicare internationala. Este bine stiut ca marile puteri doresc stabilitate politica cu orice pret. In cazul unor miscari secesioniste din interior alimentate si de acceptarea tacita, prin compromisul vinovat al partidului de guvernamant in sustinerea pretentiilor partenerilor maghiari de guvernare, pretul poate fi suportul international pentru divizarea tarii dupa modelul deja experimentat in Iugoslavia.
Aceasta situatie este intuita perfect de liderii maghiarimii din Romania, care preseaza atat din interior, cat si prin mediile diplomatice si politice externe, pentru autonomie etnica cu perspectiva reconstituirii Ungariei Mari.
In timp ce acestia isi urmeaza cu perseverenta realizarea scopului, politicienii romani – fie de la Bucuresti, fie de la Chisinau – se complac in mentinerea secesiunii “de facto” a Romaniei, prin promovarea teoriei a doua state romanesti care se vor intalni iluzoriu in Uniunea Europeana unde se vor uni “spiritual”.
In felul acesta, este incurajat statalismul, deci mentinerea secesiunii Romaniei si se da apa la moara cercurilor anti-romanesti care, dupa o scurta perioada de recul, se regrupeaza pentru a promova moldovenismul agresiv si a lansa ideea Moldovei Mari.
Agresivitatea crescanda a cercurilor revansarde maghiare si moldoveniste care flutura tot mai amenintor spectrul Ungariei Mari in Vest si al Moldovei Mari in Est trebuie sa determine mobilizarea si riposta societatii civile romanesti.
Daca nationalistii moldovenisti din Basarabia si revizionistii maghiari din Romania sunt uniti si gasesc vehiculele care sa le propage politic si sa le puna in aplicare scopurile, respectiv partidul nationalist moldovenist PCRM si formatiunea nationalista maghiara UDMR, romanii raman divizati din cauza politizarii excesive in care sunt angrenati de clasa politica, dar si a oportunismului partidelor basarabene, care prefera adoptarea si promovarea ideii multietnicitatii si a statalitatii, pentru a beneficia de avantajele unor pozitii in conducerea unui stat fara viitor.
Referitor la PCRM, trebuie combatuta ideea gresita ca acest partid are alta ideologie decat nationalismul. Este vorba de un moldovenism agresiv, care continua politica cotropitorului sovietic de deznationalizare, prin orice mijloace, a romanilor.
Acolo unde politicul esueaza sau oscileaza, societatea civila poate determina schimbari profunde.
O societate civila unita in apararea interesului national va avea parghiile care pot trezi la realitate clasa politica romaneasca, in efortul de a scoate tara de pe panta periculoasa a secesiunii si divizarii.
Diplomatia romaneasca trebuie impinsa, pentru a se ridica din genunchi, pentru a se reforma si pentru a-si asuma un rol activ in apararea si promovarea intereselor nationale romanesti – atat in raport cu imixtiunile pro-autonomie etnica ale oficialilor maghiari, cat si in directia sensibilizarii partenerilor internationali asupra interesului national romanesc privind re-intregirea nationala si teritoriala dupa exemplul german.
In paralel, este nevoie de o atitudine unitara a europarlamentarilor romani, indiferent de grupurile politice carora le apartin in Parlamentul European, pentru contracararea politica si diplomatica a incercarilor interne si externe de destabilizare a Romaniei, dar si pentru impunerea intereselor nationale.
Va intelege oare societatea civila, vor intelege fortele active ale acesteia necesitatea unificarii intr-o miscare nationala pentru apararea si promovarea romanismului, a drepturilor romanilor in propria tara si a integritatii teritoriului national?
Va intelege oare clasa politica romaneasca de la Bucuresti si Chisinau necesitatea cooperarii cu societatea civila pentru preluarea initiativelor acesteia si pentru promovarea intereselor Romaniei unite si indivizibile?
California, 5 Aprilie 2011
Comentarii