După Marşul Unirii
.jpg)
Nicio manifestaţie publică de până acum nu a întâmpinat atâta împotrivire ca Marşul Unirii de duminică, 16 septembrie 2012. Numai cine nu a aruncat, vorbind la figurat, cu pietre în organizatori şi nu a chemat populaţia să nu răspundă chemărilor lor. Puţini au rezistat tentaţiei de a nu participa la „linşajul” lor public, ca pe vremurile de tristă amintire. Nu ţin minte vreun caz în care Filat, Lupu, Ghimpu şi Voronin plus toată pleiada de lideri antieuropeni să strige, la unison, NU. Nu marşului din 16 septembrie, nu marşurilor unioniste în general.Aceeaşi concluzie
Din motive în aparenţă diferite, puterea şi opoziţia şi-au pus în funcţiune logistica mediatică şi propagandistică pe care o au la dispoziţie ca să-i demonizeze pe tinerii nonconformişti, acuzându-i că ar face jocul cuiva din exterior, că sunt împinşi de la spate, că ar pune în pericol integrarea europeană, independenţa RM, reglementarea conflictului transnistrean, pacea civică, echilibrul social etc. Unii porneau de la ideea că nu e momentul potrivit, alţii – că unionismul surpă temelia statului moldav, însă ajungeau la aceeaşi concluzie că manifestaţia nu trebuie să aibă loc sau, cel puţin, nu acum.
Comparaţia cu 7 aprilie
Până şi unii „directori de opinie” s-au lăsat luaţi de valul acuzaţiilor, al insinuărilor şi reproşurilor, al ipotezelor şi răstălmăcirilor de tot felul, menite să bage lumea în sperieţi, să descurajeze participarea la marş. „Găselniţa” campaniei antimarş a fost comparaţia cu evenimentele din 7 aprilie. S-a presupus că anumite forţe pot sta la pândă pentru a organiza provocări similare cu cele din 2009, care s-au soldat cu distrugerea edificiilor Preşedinţiei şi Parlamentului, cu răniţi şi cu, cel puţin, un mort. SIS a venit ulterior cu comentarii care confirmau temerile respective. Însă cireaşa de pe tortul campaniei antimarş a fost cu siguranţă iniţiativa legislativă de interzicere a marşurilor unioniste, avizată de către guvern „ca şi concept”. Să sperăm că liderii AIE îşi vor veni în fire şi se vor opri aici.
Marşurile nu pică bine
Nu ne vom ascunde după deget: marşurile unioniste nu pică bine, ele amintesc de posibila moarte a statului RM în momentul în care acesta reia negocierile de împăcare cu transnistrenii, care s-au separat sub pretextul fricii de perspectiva reunirii cu România. Evident că e dificil să discuţi despre o posibilă soluţie de întoarcere a Transnistriei în cadrul RM în timp ce afară se scandează „România!”, „Chişinău şi Bucureşti, două inimi româneşti!” sau „Trăiască, trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”. Dar astea sunt datele problemei, pe care transnistrenii le cunosc foarte bine şi ţistuirea unioniştilor nu-i poate înşela decât pe nişte naivi. Ceea ce nu e cazul. Acolo unde se poate înşela Tiraspolul, vine în ajutor Moscova, cu posibilităţile ei imense de a se informa cum se cuvine.
Comoditatea politicienilor
Acum când Rusia ne şantajează, ne interzice să ne considerăm şi români, ameninţându-ne cu pierderea definitivă a Transnistriei, marşurile unioniştilor sunt şi un gest de sfidare la intenţiile ei de a ne întoarce la situaţia de până la 1991, când românofobia era politică de stat. Tinerii unionişti nu se mai împacă cu separarea pe linia Prutului, pe care vrea să o înveşnicească Moscova, de data aceasta cu mâinile noastre, ale liderilor AIE. Moscova şi cei care vor restabilirea, într-o formă sau alta, a URSS trebuie să ne accepte aşa cum suntem, să nu arunce cu pietre. Comportamentul autorităţilor a dat impresia că unioniştii sunt cei care tulbură pacea interetnică.
Teatrul de Vară, un simbol
Putem fi de acord că manifestaţiile unioniste alimentează raţiunea de a exista a unor formaţiuni pseudomoldoveniste ale unor „veterani” kaghebişti, dar trebuie să recunoaştem că acestea au apărut înaintea Acţiunii 2012.
Aşa-zişii „patrioţi ai Moldovei”, nişte paraziţi politici, care trăiesc în ultima vreme pe seama marşurilor, a perspectivei reunirii RM cu România, îşi dau azi importanţă, ca în fabula cu musca la arat, pretinzând că ei au determinat schimbarea traseului din 16 septembrie. Dar nu a fost o schimbare lipsită de sens. Teatrul de Vară, punctul final al Marşului, este un punct simbolic al începuturilor mişcării democratice şi de eliberare naţională din anii perestroikăi. Da, marşurile în sine nu apropie unirea, doar tulbură comoditatea, inerţia politicienilor şi de ce nu ar face-o? Tinerii au acest drept.
Poliţia şi-a făcut bine treaba
Aşa cum referendumul de demitere a preşedintelui Băsescu în România a fost un test al statului de drept în România, Marşul Unirii a fost un test al democraţiei în RM. Guvernarea AIE l-a trecut cu scârţ. Până la urmă, poliţia, SIS-ul şi-au făcut bine treaba şi panica pe care au alimentat-o Filat, Lupu, Ghimpu şi ceilalţi loveşte ca un bumerang în imaginea lor de democraţi, compromiţând-o. Dacă tăceau… democraţi rămâneau. Nu era nevoie de avertismentele lor publice, era suficient să asigure în mod discret funcţionarea instituţiilor de stat.
O formaţiune tolerantă
Câteva cuvinte despre cum s-a desfăşurat marşul. Faptul că Acţiunea 2012 a manifestat flexibilitate şi înţelegere, acceptând să-şi schimbe traseul, o prezintă ca pe o formaţiune paşnică, tolerantă, europeană, dacă vreţi, care nu caută cu orice preţ confruntarea. Fireşte, tinerii unionişti mai au câte ceva de învăţat, dar nu sunt fanatizaţi, extremişti. Mesajul către minorităţile etnice a fost o idee bună, însă sloganul „Limba română, singura aici stăpână”, poate fi interpretat greşit de minorităţi, de aceea trebuie abandonat. Deşi a răsunat doar de câteva ori, e suficient ca să producă un efect negativ de durată. De asemenea, era necesară delimitarea de „tribunul” cu pletele retezate, care şi-a făcut loc cu coatele la microfon, pentru a recita nişte versuri primitive, anacronice, în care a figurat cuvântul „venetici”. Ceea ce mai putea fi înţeles, dar nu justificat, prin anii 1990, este inacceptabil în ziua de azi.
Numărul participanţilor nu a trecut de zece mii, cum au pretins organizatorii, dar a fost cel puţin de două ori mai mare decât a anunţat poliţia. E un rezultat destul de bun în condiţiile isteriei care a precedat marşul.
Comentarii