.jpg)
autor: Martha Uricaru
C.: Domnule profesor Sergiu Pavlicenco, impliniti frumoasa varsta de 60 de ani. Sunteti doctor habilitat in filologie, profesor universitar, conduceti de aproape douazeci de ani Catedra de Literatura Universala a USM. Ce ganduri Va incearca de la inaltimea acestei varste?
S.P.: Ce ganduri l-ar putea incerca pe un om care, iata, a ajuns „sexigenar” – sa am iertare, am vrut sa spun „sexagenar”. Vorba ceea, vrabia malai viseaza, adica batran-batran, da’ coada-i verde… Lasand gluma, ii multumesc lui Dumnezeu ca am ajuns la aceasta varsta, ca am facut in viata – mai mult sau mai putin – ceea ce mi-am dorit, ca mai pot lucra, ca am o familie care m-a inteles si mi-a permis sa fac ceea ce mi-a placut. Este un lucru mare sa ai posibilitatea sa faci ceea ce vrei si sa poti trai din asta. Desi mama m-ar fi vrut doctor, am preferat sa ma fac dascal, dar sunt si doctor, drept ca in filologie, incercand sa vindec oamenii prin carte, prin literatura – leac ce nu-si face imediat efectul, insa se resimte peste ani, cel putin prin faptul ca omul ramane Om.
C.: Era la inceputul anilor ‘70, cand ati venit la USM. Ce au insemnat pentru Dvs studiile la Universitatea de Stat „M. V. Lomonosov” din Moscova?
S. P.: Au insemnat mult. Nu stiu pe unde imi luceau astazi ochii, daca nu acceptam, in 1969, sa fiu transferat de la Facultatea de Limbi Straine a Universitatii de Stat din Chisinau (asa se numea atunci actuala USM), la Facultatea de Filologie a Universitatii de Stat „M. V. Lomonosov” din Moscova, unde am continuat studierea limbii si a literaturii spaniole. Am avut profesori foarte buni, pe multi ii cunosteam inca fiind student la Chisinau, prin manualele si cartile din care invatam. Acolo am avut prilejul sa-i ascult pe viu, sa discut, sa polemizez chiar cu unii la seminare, sa sustin in fata lor colocvii si examene, iar mai tarziu sa-i am, pe unii, colegi si prieteni. La Moscova domnea o cu totul alta atmosfera, exista o relatie deosebita intre profesor si student, aveam alte conditii de trai in camin. De acolo cred ca mi se trage totul ce am realizat dupa ce m-am intors la bastina, unde, ca si fiu sincer, nu ma astepta nimeni. Initial, chiar am lucrat o luna ca intendent al actualului bloc III al USM, apoi laborant si, abia ulterior, ca lector la Catedra de Literatura Universala. La Universitatea din Moscova mi-am luat primul doctorat, m-am format ca hispanist, ca specialist in domeniul literaturii universale si comparate.
C.: Ati activat toata viata la USM, dar nu Va este straina nici Academia de Stiinte. Cum ati ajuns acolo?
S. P.: E o poveste mai lunga, nu o voi depana aici. O las pentru un eventual volum de confesiuni ale unui universalist provincial. In 1991, cand s-a infiintat Institutul de Istorie si Teorie Literara al ASM, am fost angajat, prin concurs, ca cercetator stiintific superior in sectorul condus de cunoscutul teoretician al literaturii Anatol Gavrilov. Dar am continuat si activitatea la USM. In 1993 am revenit la USM, pentru a conduce Catedra de Literatura Universala, desi continuu sa colaborez cu Institutul de Filologie al ASM. Colaborarea s-a materializat in sustinerea tezei de doctor habilitat, publicarea mai multor lucrari stiintifice. Insa cel mai important lucru ramane ca am indragit cercetarea stiintifica, fiind acceptat in comunitatea academica.
C.: Cu toate acestea, ati ramas fidel unei singure vocatii – de dascal. Nu V-ati plictisit?
S.P.: Activitatea de profesor universitar nu poate plictisi, daca iti place. Ca o faci bine sau nu, o pot spune doar studentii. Eu imi fac datoria cum cred ca e mai bine. Insatisfactia vine de la partea birocratica si administrativa a meseriei. Observ ca literatura nu mai intereseaza ca inainte, se reduce numarul de ore, nu mai e nevoie de seminare la literatura, iar profesorii, inclusiv cei tineri si cu perspectiva, se vad nevoiti sa-si caute rostul in alte parti. Asta ma intristeaza. Pe de alta parte, ma bucur ca mai exista „Don Quijoti” gata sa se bata cu morile de vant in numele unui ideal, al unei profesii imbratisate, iar multi tineri incep sa ma depaseasca, reusind sa faca ce nu as mai putea face eu. Si atunci am satisfactia ca pot lasa mostenirea in maini de nadejde.
C.: Cum e sa fii sotul unei parlamentare si lider de partid?
S.P.: Am fost intrebat despre aceasta nu o singura data. Raspund: e greu, dar e si interesant. Sotia m-a ajutat mereu in ceea ce am facut si fac, m-a incurajat. Acelasi lucru l-am facut eu. Consider ca intr-o familie ambii soti au dreptul sa se realizeze si sa se afirme cum crede fiecare ca e mai bine, numai nu pe seama celuilalt. Si mai cred ca exact aceasta iti permite sa ai cu cine iesi in lume, cand farmecul si prospetimea tineretii incep sa se treaca.
C.: Va merge vestea nu numai de profesor admirat de studenti, ci si de artist, intr-un sens larg al cuvantului. E adevarat?
S.P.: Meseria de profesor implica o doza de artistism, mai ales in cazul literaturii. Trebuie sa fii si putin artist, si putin actor. In prima tinerete m-am dorit actor, chiar intentionam sa particip la un concurs anuntat de Teatrul „Luceafarul”. M-am razgandit, cand am aflat ca selectia implica trei etape. Si ce era sa fac, daca nu treceam o etapa? Eu am fost medaliat si nu puteam reveni in sat „neintrat” nicaieri. Am dorit sa merg la Balti la germana, dar era departe de Puhacenii mei din Anenii Noi, de aceea m-am decis pentru spaniola, la Chisinau. Dar „un artist”, cred, a persistat in fiinta mea de-a lungul anilor – imi place sa recit, sa cant in cercuri mai restranse, chiar m-am aventurat, acum doi ani, sa ofer o seara de muzica si poezie spaniola la Sala cu Orga. Si, din cate mi s-a parut, nu a fost rau, unii chiar m-au felicitat. In acest sens, as putea veni cu noi proiecte.
C.: Ce nu ati reusit inca sa realizati in viata, ce ati mai vrea sa faceti?
S.P.: Este o intrebare grea, daca e sa raspund absolut sincer. Cate lucruri ar vrea sa faca omul in viata lui!… Cred ca fiecare trebuie sa fie multumit si mandru de ceea ce a facut, sa nu roseasca pentru actiunile sale. Multumesc destinului ca am ajuns la varsta cand cineva incepe sa-mi spuna „mosulica”, sa-mi cedeze locul in transportul public – ca asta mi se intampla in ultima vreme. Multumesc lui Dumnezeu ca am o familie buna, ca imi sunt alaturi sotia Vitalia si fiica Beatriz, ginerele Aleks, fratii si surorile, ca mai este in viata mama, ca am fost contemporanul vostru, cu care mi-a fost dat si mi-a fost drag sa traiesc. As vrea sa fiu bunic, sa ajung la varsta mamei mele, sa mai pot lucra, sa mai pot scrie o carte. As vrea sa vad realizate idealurile nationale ale generatiilor trecute si ale generatiei mele, pentru care am muncit si muncesc, pe potriva umilelor mele posibilitati.
C.: Va multumesc si Va doresc multi ani inainte.
S.P. Va multumesc si eu.