Publicam aici un articol scris de o membra activa a PNL, unionista si luptatoare pentru dreptatea basarabenilor deportati, vicepresedinte al PNL-Orhei, Mariana Cultuclu. Este si in contextul tantuielii si relaxarii oferite prostimii de catre conducatorii prorusi ai R.Moldova cu ocazia celor 20 de ani de la proclamarea Independentei, incremenite in proiect. Acest articol ar trebui sa le dea mereu de gindit guvernantilor, pentru ca memoria celor care au suferit nu trebuie sa ii lase sa se simta liberi in decizii si actiuni.Am redactat cu sufletul sfisiat acest articol, solicitat din SUA de Smaranda Livescu, pentru o carte editata de Uniunea Femeilor Romane, care si-a tinut conferinta in iunie la Iasi, la care am participat cu un grup de femei demne din R.Moldova, inclusiv autoarea istoriei tragice relatate.
Cine va depune efort sa citeasca pina la sfirsit acest articol cutremurator, va fi insemnat ca a trecut cu demnitate testul de a aduce un omagiu celor deportati. Vitalia Pavlicenco
“S-au scurs 70 de ani de la Marele Prăpăd din Răsărit. Cu ce au fost de vină părinţii, bunicii mei şi noi, copiii, în general – bieţii noştrii basarabeni? Ca pe nişte juvine, departe de a fi trataţi ca oameni, ne-au răpit din cuibuşoarele, satele şi oraşele noastre…
Grea şi dureroasă e amintirea, cînd gîndurile mă trimit înapoi, în acea zi de mare disperare. Părinţii mei, tineri, care de abia porniseră să-şi croiască o viaţă de familie (aveau 3 copilaşi), erau oameni gospodari, oameni harnici, pe care haitele bolşevice, împreună cu ale lor cozi de topor (mai bine zis pleava satului), i-au socotit drept “culaci”: cu o vacă, un cal, cîteva oi, un plug şi sub 10 ha de pămînt – în consecinţă, “vrednici” de a fi sortiţi Siberiilor de gheaţă…împreună cu bătrînii lor părinţi (bunicii noştrii!) şi copiii. Bunica era paralizată la pat, dar nici ea nu a fost cruţată.
La ora 3, în noaptea spre 6 iulie, bolşevicii au venit ca nişte fiare, au intrat în casă cu armele-automat, i-au înfipt în piept bunicii noastre ţeava unei arme cu un răcnet asupra ei, să ieşim afară cu toţii, inclusiv noi, copiii înspăimîntaţi, cu vîrste între 2 şi 6 ani.
Ca pe vite ne-au scos afară şi ne-au aruncat în maşină ca pe nişte pietroaie! Groaznică amintire, nespus de dureroasă pentru noi, copiii, care – după tot ce am pătimit atunci – am reuşit, totuși, să rezistăm şi la frigul din Altai, şi la căldura din Asia Mijlocie, mutaţi după mai mulţi ani, “ca, vezi Doamne, să nu ne îmbogăţim în acelaşi loc”, ne-am pomenit sortiţi continuu atrocităţilor şi foamei pe durata a opt ani de chin. (Toate celelalte poze sint plasate la sfirsitul articolului.)
Voi menţiona, în treacăt, – unul dintre copii a murit acolo, în “raiul” siberian, părinţii, însă, celorlalţi opt supravieţuitori, oricît de greu le-a fost, s-au străduit să le dea studii superioare.
Unde ne-au dus
… De la gara din Şoldăneşti ne-au urcat ca pe nişte vite în vagoane de scîndură cu sîrmă ghimpată. Cît mergea trenul, oamenii mureau rînd pe rînd. Îi clădeau unul peste altul, hainele fiind îmbrăcate de cei rămaşi încă în viaţă, pentru că frigul era din ce în ce mai pătrunzător. Morţii erau aruncaţi în gropi săpate de cei vii, păziţi de soldaţi înarmaţi.
Foamea era potolită cu o bucăţică de pîine cît o jumătate de palmă şi un cartof fiert de 3 zile. Aceasta era “porţia” pentru 2 zile!
După 24 de zile de “excursie infernală”, am ajuns cei care am rezistat! Ne-au aruncat în pădure, unde urlau lupii, într-o baracă, prin ai cărei “pereţi” se vedea totul afară și de afară, o baracă de scînduri putrede, fără acoperiş, pe jos fiind acoperite simple paie, ca pentru niște dobitoace!
Cînd a început “ningăul”, închipuiţi-vă, lumea toată dezbrăcată în temperatură siberiană, cum spuneam, fără acoperiş deasupra capului, la dispoziţia fiarelor cu două şi cu patru picioare, primele fiind mult mai fioroase! Mama, însărcinată, a născut după cîteve zile la soare pe paie ninse. Ca o comparaţie într-o lume pe dos – astăzi nu avem culaci cu 6 oi, dar avem miliardari cu bani furaţi şi locuind în vile ultraluxoase aici, nu prin Siberia!
E foarte mult de povestit viaţa dură, prin care a trecut familia noastră. Desigur, din cauza chinurilor deportării au plecat de tineri pentru totdeauna dintre noi… părinţii noştri.
Eu, copil fiind, petrecîndu-mi copilăria în groaznicul surghiun, cum aş putea să uit Marea Nedreptate de atunci, care persistă la nesfîrșit peste majoritatea basarabenilor noştri?!
Şi cum să nu-l îndemn pe orice trăitor de pe aceste meleaguri, în special pe tineri, urmaşii noştri, să nu uite de străbunici şi părinţii care au pătimit atîta în viaţă! Mai ales, îi îndemn să lupte pentru un viitor corect şi demn de neamul nostru, care, chiar dacă a suferit amar, nu a îngenuncheat ca un laş!
Viaţa de iad
21 ianuarie 2011, ora 3.00. M-a trezit un vis, în care mă găseam în copilărie cu părinţii, ce nu mai sînt în viaţă – cu un tată de 29 ani și o mamă de 25 ani. La această oră nu mai puteam adormi: am început să-mi răscolesc memoria în amintirea copilăriei.
Surioara mai mică se născuse în septembrie 1949, în bordeiul din scînduri, fără uşi şi sticle la geamuri, pe paie. Eu i-am fost moaşă la naştere, ţinînd-o de picioare şi răcnind cu ea împreună. Peste 3 zile după naştere mama a fost scoasă la lucru de soldaţi.
Pe femei le mînau în pădure… la tăiat şi tîrîit copaci. Imaginaţi-vă ce haine erau pe mama pe un ger siberian de 45-60 grade: o “fufoaică” bortelită de gloanţe, nişte cizme mari sparte, de trecea zăpada prin ele, fără ciorapi, mîinile înfăşurate cu nişte cîrpe, în loc de mănuşi. Aşa lucra din noapte în noapte, mergînd prin omătul pînă la brîu, iar uneori – şi mai sus. Tata era mînat în altă parte la lucru. Pe bunic l-au dus la muncă în altă regiune, noi neştiind nimic de el un an şi jumătate. Bunica, paralizată, nu umbla şi nici nu vorbea, căci pierduse graiul de boală şi spaimă. Stătea culcată într-un colţ de baracă pe paie. Sora Lenuţa, de vreo 6 anişori, rămînea acasă în locul mamei, făcea focul şi o dădăcea pe surioara cea mică.
Eu, care nu împlinisem nici trei ani, eram gospodină. Mă duceam afară după zăpadă pentru apă sau lemne pentru foc, îmbrăcată cu o rochiţă de citişor şi încălţată în nişte papuci mari. Nu ştiu ai cui erau, că stăteau tot timpul după uşă. Ca “gospodină”, ce eram, aduceam în casă zăpada în poală. Lîngă plită era un trunchi mare, mă urcam pe el, cu mînuţele luam zăpada din poală şi o puneam în căldarea de pe plită, care şi aceea era bortelită puţin mai sus. Pe mine asta mă bucura, deoarece o umpleam numai pănă la borţi, aducînd zăpadă mai puţină. Zăpada se topea şi se prefăcea în apă. Cu cana eu turnam în altă căldare, apoi aduceam iarăşi zăpadă de afară. Şi tot aşa pînă se umplea căldarea de jos cu apă. Eram bucuroasă nespus de mult, de parcă cineva îmi dădea nişte bomboane, al căror gust nici nu-l știam.
După ce terminam cu apa, trebuia să aduc cartofi în poală şi să-i pun la fiert în căldarea de pe plită, în care mai rămînea puţină apă. Mai puneam lemne pe foc, apoi udam un prosop şi mă duceam la bunica s-o spăl, punîndu-i oala şi aruncînd-o afară. De cite ori cădeam cu tot cu oală jos! Nici nu mai ştiu. După aceea respiram uşor că am terminat lucrul. Mă aşezam pe lemne la gura sobei şi îmi usuc rochiţa, udă de zăpadă şi de cartofii îngheţaţi şi reci.
Îmi părea bine cînd venea mama la amiază, să o alăpteze pe o jumătate de oră pe sora Natalia. Eu îi dădeam un cartof cald, îi puneam cîrpele de la picioare şi mîini pe plită să se usuce, apoi o cuprindeam pe mama de picioare, învelindu-le cu rochiţa şi-i spuneam că o încălzesc pînă se duce iarăşi la pădure. Sora mai mare pleca la spălat pelincile surioarei.
Mama pleca şi-mi spunea s-o hrănesc pe bunica. Cu surioara mai mică nu o lăsa. Odată, sora Lenuţa m-a lăsat cu Natalia, surioara mai mică, şi eu, cînd am văzut că plînge, i-am pus mînuţa mea pe faţă şi năsuc, ca să tacă. Văzînd aşa ceva, bunica făcu semn surorei, arătîndu-i ce fac. De atunci, nu mi-au mai dat voie să mă apropii de sora mai mică, lăsîndu-mă să fac tot lucrul prin casă.
Eram iute foc. Tata mă iubea foarte mult, îmi spunea “băiatul tatei”. Cînd venea noaptea de la lucru, mă lua în braţe, mă strîngea la piept. Mă lăuda pentru lucrul pe care-l făceam ziua, îmi dădea o bucăţică de pîine, pe care o scotea din buzunar, spunîndu-mi că e de la iepuri din pădure. Eu, mîncînd “fărîmitura cea de pine”, adormeam la pieptul lui, încălzită.
Tata mă lua încetişor din braţe şi mă culca jos pe o saltea de fîn, mă învelea cu o haină, apoi se culca şi el. Noaptea mă trezea frigul din baracă. Cînd plîngeam, tata mă lua lîngă el, mă lipea la piept să mă încălzesc şi adormeam liniştită. Mama toată noaptea se chiniua cu surioara, că era bolnavă. Dimineaţa cînd mă trezeam, părinţii erau deja plecaţi.
Coșmarul zilnic
Ziua începea ca un coşmar: frig, foame. Mă bucura mult doar păpuşa. Mă jucam cu ea pe furiş. Era făcută din cîrpe şi umplută cu rumeguş de lemn. Ne îngheţau picioarele, mîinile, pînă sora aprindea focul în sobă. Mult ne lipsea bunicul. Desigur, uitasem și cum arăta. Auzeam cînd vorbea mama cu tata, că dacă ar fi bunicul, ar fi fost mai ușor. Îl aşteptam cu nerăbdare să vină acasă. Copil fiind, nu înţelegeam unde se afla.
Au trecut multe zile. Devenisem, cu sora, mult mai mari. Seara mama ne aşeza pe toţi la masă. Mîncarea era gustoasă. O supă din cartofi sau cartofi fierţi. Alături de părinţi, simţeam o căldură puternică în casă. Mama era liniştită, tăcută şi obosită. Vorbea cu noi cu voce blîndă.
Într-o noapte tîrzie în casă a intrat un om înalt, îmbrăcat într-o manta lungă şi cu mustăţi mari. Mama a exclamat cu bucurie: “A venit bunicul!” El ne-a sărutat pe toţi. Pe mine m-a luat în braţe şi s-a aşezat lîngă bunica bolnavă. Am văzut cum îi curgeau lacrimi grele pe obraz.
Bunicul a stat cu noi numai o zi. Apoi a venit un soldat cu un catalog mare. A citit din el cu voce tare în limba rusă, aruncînd privirile feroce spre bunic: “Arsenii Paraschiv Andreevici! Na rabotu!”
I-au dat bunicului o sanie cu doi cai, să aducă lemne din pădure pentru şcoală, spital şi “selisovet”.
Prin 1950, toată familia noastră deja trăia împreună: bunicul Arsenie, tata Zinovie, mama Vera, bunica Maria şi noi trei copii. Treceau zilele şi nopţile. Toţi lucrau din noapte în noapte, prost îmbrăcaţi şi flămînzi. Noi, copilaşii, rămîneam acasă cu o bunica paralizată.
Pentru toată familia era o durere nemărginită. Mama cu lacrimi în ochi ne privea pe toţi trei copilaşi. Sora mai mare, Glicheria, în noaptea deportării, a rămas acasă dormind după sobă, căci călăii, în acea clipă, n-au observat-o, iar mama şi-a dat seama de lipsa ei abia cînd maşina era la ieşire din sat. Ne-a cuprins pe noi, cele două surori şi nu le-a spus nimic soldaţilor. Se gîndea că pe noi ne duc la moarte sigură şi măcar ea, sora mai mare, va rămîne în viaţă.
Pe mama deseori o auzeam cum o bocea pe sora Glicheria. Cînd vedea că şi noi, copiii Lenuţa şi Maria, începem să plîngem, ea ne cuprindea şi cînta rugăciuni. Avea o voce nespus de frumoasă. Așa cum am spus de acum, la 15 septembrie 1940, în Siberia, ea a născut-o pe cea de a patra fetiţă, Natalia, în cele mai straşnice condiţii ale taigalei siberiene…
O ”schimbare”
Era luna martie. În noaptea ceea a nins şi a spulberat atît de tare, încît zăpada acoperise baraca în care ne adăpostisem. Se vedea numai “hogeacul”. Nu puteam ieşi din casă. Atunci bunicul și tata au împins încetișor uşa, ieşind afară. Cu o scîndură, că lopeţi nu erau, au aruncat zăpada, făcînd cărare de trecere. Apoi au plecat la lucru. Cînd părinţii s-au întors acasă, am observat că erau alertaţi de ceva. Eram mică, nu ştiam de toate ce se întîmpla. Dar văzînd că e noapte tîrzie şi bunicul nu este acasă, i-am întrebat:
– Unde e bunicul, de ce n-a venit! Mama a început să plîngă şi mi-a zis:
– Bunicul e vrednic şi nu e fricos, o să vină acasă curînd!
Nu ştiu pe unde pleca tata. Se întorcea acasă îngrijorat, vorbind ceva cu mama. Nu dormea nimeni. Bunica încerca să spună ceva, dar nu se înţelegea ce spune, apoi plîngea şi ea.
Pericolele Siberiei
Peste două zile a sosit şi bunicul acasă. Hainele erau pe el numai cîrpe. Și picioarele erau înfăşurate în cîrpe. Faţa, urechile, mîinile erau digerate. Ne-am bucurat mult că-l vedeam reîntors. El ne-a povestit cum a fost atacat la întoarcere acasă de vreo 7-8 lupi. Mergînd cu sania prin pădure, caii s-au speriat şi l-au purtat prin pădure, dar lupii se ţineau din urma saniei. Noroc că avea lemne şi arunca în ei. Un lup a sărit în sanie. Bunicul s-a luptat, gîtuindu-l şi rămînînd cu hainele rupte. Însă s-a speriat mai straşnic cînd a văzut că s-a rătăcit. Caii au rupt hăţurile şi au fugit. El a fost nevoit să îmble în pădure prin zăpada pînă la brîu, îngheţat şi flămînd, cu hainele şi încălţămintea rupte. Bunicul era un bărbat înalt de 2 metri, puternic, sănătos. Doar datorită acestui fapt a scăpat de cumpăna straşnică. Vreo lună bunicul a fost tare bolnav. Medicamente nu erau, mama îl lecuia cum ştia din bătrîni.
În aprilie 1951 pe tata l-au numit şeful unei ferme de vite şi porci, mă rog, ştia carte şi limba rusă. Au adus vaci cu viţei, buhai şi porci, toate luate cu forţa de la oamenii mai înstăriţi, ruşi de-ai lor. Tata trebuia să organizeze cu moldovenii deportaţi o gospodărie colectivă de stat, adică “sovhoz”. Pe bunicul l-au pus responsabil la un depozit de grîu. Și tata, şi bunicul erau în mare pericol. În păduri trăiau bande din cei rămași prin aceste părţi după război, fugari din puşcării, vinovaţi de diferite crime, nemţi rătăciţi după război. Ei se răzbunau cum puteau.
Tatei şi bunicului le venea tot mai greu. Noaptea dădeau tîrcoale la vînat fiare cu patru picioare, dar şi din cele cu două picioare. Pe părinţi îi vedeam tot mar rar acasă. Tot timpul trăiau şi munceau cu frica în sîn. Pentru cea mai mică încălcare puteau să-i bage în puşcărie, să-i împuşte bandiţii ori conducerea bolşevică.
Încă o primăvară, cu un tată cu 11 copii, fără mamă
Sosise primăvara. Toţi, de la mic la mare, eram istoviţi de foame şi frig. Îmi amintesc de un om, moş Dumitrachi. Sărmanul om. A fost deportat ca mare ”cheabur”, pentru că-şi făcuse o moară de vînt, avînd 10 copilaşi şi soţia gravidă cu al 11-lea. Toţi au fost aruncaţi în tren ca nişte vite în vagoane marfare. Mama îmi povestea că, la a treia zi de chinuri, în trenul care se afla lumea goală, flămîndă, femei suspinînd, copii plîngînd, femeia lui moş Dumitrachi născuse al 11-lea copil, dar a decedat în timpul naşterii. Copilul îl alăptau mamele cu sugaci, dar imaginaţi-vă ce lapte puteau avea niște mame flămînde. Doar necazul, durerea, spaima îi unea pe toţi, neindiferenţi unii faţă de alţii. Moş Dumitrachi îi mai punea copilului în gură un dop din pîine. Adică rumega pîine, o punea într-o cărpă, făcîndu-i un nod şi i-o dădea în guriţă ca să nu plîngă. Cînd a ajuns în Siberia, purta copilul în sîn sub o manta. Tare greu o mai ducea omul acesta cu cei 11 copii din urma lui.
Într-o seară, cînd eram cu toţii acasă, cineva a bătut la uşă. Era moş Dumitrachi. A intrat în casă, cu cei 10 copii, iar pe cel de-al 11-lea, de un anişor, îl scoase de la piept de sub manta. Cum vă spuneam, purta o manta lungă, avînd sub ea o cămaşă ruptă în spate şi la mîneci. Copiii cei mai mărişori erau încălţaţi cu nişte opinci cusute din manta ostăşească, iar cel mic era îmbrăcat într-o rochiţă mare, lungă pînă la călcîie, picioarele înfăşurate cu cîrpe. Cel mai mare băiat avea 17 ani. Slab de-l bătea vîntul de pe picioare, muncea din noapte în noapte la ferma sovhozului. Mama, văzîndu-i, a pus la fiert cartofi şi i-a hrănit pe toţi. Era o femeie bună, înţelegătoare, cu un suflet mare.
În 1949, au fost supuși represiunilor o mulţime de oameni nevinovaţi. Nenorocirea îi făcea pe oameni şi mai buni decît erau. În luna mai 1951 au început a împărţi loturi de pădure, cîte 20 ari. Pădurea trebuia scoasă. Lemnele erau folosite la construcţia caselor. Fiecare moldovean își putea construi o casă și primea cîte un topor, un ferestrău, un ciocan şi 1 kg de cuie. Aşa părinţii mei au început să-şi construiască prima casă din sat. La o lună de zile casa a fost construită. Oamenii lucrau mai mult noaptea, la lumina lunii, cînd era.
Ne bucuram nespus că aveam deja casa noastră. Bunicul era meşter priceput: făcea mobilă din copaci groşi, cioplindu-i cu toporul. Aşa a făcut în casă paturi, masă, scaune, dulap, dar fără uşi. Satul se numea Usti-Kuria. De ce aşa, nu ştiu. Se întindea pe malul rîului Irtîş. Cu sora mai mare, Ileana, mergeam la rîu la scăldat. Mă învăţa să înot, dar era periculos. Apa curgea uneori foarte repede, mai ales primăvara, cînd se topea zăpada. Noi, copiii, nu ştiam de frică, ne băgam în apă. Nu eram supravegheaţi de nimeni. Cu basmalele, în loc de năvod, adesea mai prindeam şi peşte. Peşte era foarte mult. Noi, copii, îi hrăneam şi pe părinţi cu peşte fiert. Toamna sora mai mare a plecat la şcoală, eu am rămas acasă cu sora mai mică şi bunica bolnavă.
Ca oricărui copil, îmi era foarte greu. Dar mă bucuram mult că trăiam în Casa noastră construită de părinţii mei. Nu mai era mucegaiul, păianjenii, greierii, nu ne mai ningea în casă, ca în baracă. Aici ne simţeam mai bine. Şi bunica era mai veselă, că stătea culcată pe patul făcut de bunicul.
Timpul trecea. Eu parcă mă maturizam din zi în zi. Părinţilor le era greu, că munceau din noapte pînă în noapte. A mai trecut un an. Mama a născut un frăţior, pe care l-au numit Vasilică, dar nu a trăit mult. La 7 luni a decedat, fiindcă era dădăcit de noi, surorile, – și noi nişte copii. Mama era gonită la muncă.
Cînd a murit Vasilică era o iarnă straşnică. Zăpada ajungea pînă la streaşina casei. Casele fiind mai joase, cînd spulbera tare, li se vedeau numai “hogeagurile”. Era un ger de nu puteai săpa groapa. Au legat sicriul frăţiorului sus în copac, să nu fie mîncat de lupi, care erau… fără număr de mulţi. A fost înmormîntat tocmai primăvara.
Pe mine m-au luat la lucru. Împlinisem deja 5 anişori. Plecam în pădure şi duceam mîncare bunicului, tatei şi unui om străin. Îi spunea nenea Mihai Florea. La ora 10 dimineaţa mă duceam să primesc mîncare pentru ei de la aşa-zisa obşceaia cuhnea sela. Îmi dădeau trei legături cu mîncare, cîte un borcan de borş de jumătate de litru, un cartof fiert, o hrincă de păine cît o palmă şi o sticlă de lapte. Azi, la vîrsta mea destul de înaintată, mă gîndesc în ce stare eram atunci. Un copil de 5 ani, trimis în pădurea siberiană, unde în unele locuri nu a călcat picior de om şi urlau lupii. Iată aşa a vrut Stalin să nimicească neamul nostru, prin diferite căi, de la mic la mare.
Într-o zi, ca în toate celelalte, mergeam pe cărăruşă printre copaci, după sunetele topoarelor oamenilor ce lucrau în pădure. Ca un copil ce nu ştia frica, mergeam şi cîntam, vorbeam singură cu florile, cu copacii. De intra vreun spin în picior, plîngeam, puneam torbele jos, mă aşezam sub copac, scoteam ghimpul, apoi mai strîngeam nişte pomuşoare, pe care le mîncam. Puteau să fie şi otrăvitoare, căci nu ştiam ce mănînc. Îmi era foame, dar mă mîngîiam cu gîndul că dacă voi ajunge la bunicul, tata şi nenea Mihai, o să mă hrănească din ce le duceam.
Mergînd pe cărăruşă, iată că observ în faţa mea 3 lupi. M-am gîndit să mă întorc înapoi, dar din spate mai erau încă doi. Închipuiţi-vă, eu nu ştiam că aceştia sînt lupi, credeam că sînt cîini. Am început să scot pîinea din torbă, zicînd:
– Na, Şaric! Na, Şaric!
Cînd am văzut că ei se apropie, clănţănind din dinţi, m-a luat frica. Am aruncat torbele jos şi ca maimuţa, de frică, am ajuns în vîrful unui copac gros, pe care nu-l cuprindeau 3 oameni. Văzîndu-mă sus, am prins la curaj şi am început a striga:
– Deduşka, sobaki! Deduşka, sobaki!”
Pe atunci nu prea vorbeam în limba română, ci în rusă. Lupii au înconjurat copacul, drăpănau, urlau. Alţii au dat de mîncare şi au stricat sticlele. Copacii erau unul lîngă altul. Ţinîndu-mă de crengi, treceam din copac în copac. Astfel m-am îndepărtat de lupi. Oamenii au auzit ţipătul meu. Bunicul a venit spre mine, bătînd cu ciomagul în copaci. L-am zărit de sus şi am sărit în spatele lui. Bunicul era un om zdravăn. M-a luat în braţe, m-a sărutat pe obraz şi m-a încurajat, zicînd:
– Ce brava eşti! Să n-ai frică de cîinii ăştia! Dacă mai întîlneşti cîini, îndată să te urci în copac.
Aşa, în braţe, m-a dus acolo unde lucrau toţi. Eu, flămîndă, am adormit repede. Dar bunicul, tata şi nenea Mihai au lucrat pînă noaptea, fără nicio bucăţică de pîine. Seara au dat lucrul în primire soldaţilor. Acasă am ajuns noaptea tîrziu. Bunicul m-a trezit dimineaţa devreme şi mi-a spus:
– De azi înainte să nu mai intri în pădure, ci să mă aştepţi la marginea ei!
De atunci, singură în pădure nu mai intram, deşi şi aici era periculos. Îi dădeam buniclui mîncarea la marginea pădurii şi fugeam acasă. Eu, un copil, o luam pe sora în spate şi plecam la rîu să ne scăldăm şi să prindem peşte. Sora mai mică, născută în 1949 pe zăpadă, în baracă, avea 2 anişori. Era aşa de mică şi slabă, încît o duceam foarte uşor în spate. Cînd ajungeam la rîu o aşezam la mal pe iarbă, eu mă băgam cu capul în apă şi prindeam peşte cu broboada. Seara mama ne pregătea cîte o zamă de peşte.
Eram copii nesupravegheaţi de maturi. Făceam orice ne venea în cap. Sora mai mare se ducea în pădure după ciuperci cu prietenele. Erau dese cazuri cînd mulţi copii se pierdeau în pădure. Dar noi, neştiind frica, credeam că le facem bucurie la părinţi, ajutîndu-i cu de-ale gurii, cum puteam.
Copil fiind, nu-mi dădeam seama că pot să mă înec în rîu. Rîul era foarte adînc şi lat. Într-o zi, cînd mă aflam cu sora mai mică la rîu, m-am luat cu joaca. Venise şi sora mai mare, Ileana. Împreună am prins peşte. Cînd am ieşit din apă, sora cea mică pe mal nu mai era. Ea deja bolborosea în apa curgătoare… ce-o ducea repede la vale! Sora Ileana, care avea 9 ani, înota bine. A reuşit s-o scoată din apă şi mi-a pus-o mie pe spate. Ea cred că nu răsufla, avea o burtă mare de apă. Am început să fug repede la bunica, care stătea ţintită la pat, nu se scula şi nici nu vorbea. Pe drum sora Natalia îmi uda spinarea cu apa, ce-i curgea din burtă.
Ajungînd acasă, am coborît-o din spate şi ea a deschis ochii, trăgînd adînc aer în piept. Burtă mare nu mai avea. Sora Ileana a venit repede cu o căldare de peşte. Apoi ne-am dezbrăcat de haine şi ne-am culcat lîngă bunica… să ne încălzim. Sora Ileana m-a rugat să nu mai spunem mamei ce s-a întîmplat cu noi. Mamei nu i-am spus nimic. Dar bunicul, cînd a venit, m-a luat în braţe şi m-a întrebat ce am mai lucrat azi. Eu lui i-am povestit totul.
Bunicul pentru mine era prietenul cel mai apropiat. El mereu ne lăuda şi ne încuraja, ne învăţa cum să ieşim din diferite năzbîtii copilăreşti. În toate ne educa foarte corect şi vorbea cu noi de parcă eram nişte oameni maturi. Şi acum îmi amintesc de spusele lui: “Ai fugit cu sora în spate, bine ai făcut, că i-ai scos apa din burtă şi ea o să crească mare, dar să fii mai atentă cînd pleci cu ea la rîu.”
Pe noi nici părinţii nu ne certau veodată. Mama era atît de blîndă, că n-o auzeai odată să vorbească mult şi cu voce tare. Bunicul se ocupa mai mult de educaţia copiilor. Tata venea acasă cel mai tîrziu. La 17 august 1953 mama a născut încă o soră, pe care au numit-o Nina, în memoria mătuşei, sora tatei, chinuită de ruşi. Bunicul Arseni deseori ne povestea de ea şi noi îl ascultam pînă adormeam. Bunicul avea 8 copii, din care 6 erau profesori, unul era medic.
Bunicul Arsenie Paraschiv, anul naşterii 1882, bunica, Maria Paraschiv, născută în 1883, tata Zinovie, anul naşterii 1919, mama Vera, născută în 1923, sora Ileana, anul naşterii 1943, şi eu Maria, născută în 1947, – suntem toţi cei deportaţi din s.Buşăuca, raionul Rezina. Sora Glicheria, pierdută în ziua deportării în 1949, a fost găsită de o bătrînă din sat, care, apoi, aflînd că mama are soră la Şoldăneşti, a dus-o cu carul cu boi la dînsa. Întrucît familia dată nu avea copii, au înfiat-o. I-au schimbat numele, ziua şi anul naşterii ca să nu fie dusă la casa de copii.
Bunicul ne povestea mult despre copiii lui… Cum în 1940 bolşevicii au ocupat Basarabia şi şi-au bătut joc de familia sa. Pe fiica Ileana, profesoară la Universitatea din Chişinău, în 1940 soldaţii ruşi au arestat-o şi au închis-o într-un beci unde erau mai mulţi profesori şi medici, apoi au omorît-o de vie în cada cu var. Au chinuit-o şi pe fiica Nina, medic de profesie, dar ea a reuşit să fugă. Mult timp bunicul n-a ştiut de ea. Ceilalţi 4 copii, profesori şi ei, în 1940 au plecat în România. Tata, cel mai mic fecior, n-a plecat de la casa părintească. Avînd mama paralizată, lucra ca învăţător la clasele primare în satul Buşăuca. A refuzat ruşilor să organizeze colhozul în sat. Atunci ei l-au inclus în lista culacilor cu 6 oi, cu un plug, o vacă şi 10 ari de pămînt. Dar nu erau ale lui, ci ale buniclui Arseni. Astfel au fost deportaţi cu toţii.
Deseori bunicul îmi spunea:
– Maricică, tu eşti cea mai puternică, mai isteaţă. Să ţii minte ce-ţi povestesc. Că dacă noi n-om ajunge să vedem pămîntul nostru, tu trebuie să cauţi toate rudele noastre din România şi din Basarabia. Să ţii minte pe toţi duşmanii care şi-au bătut joc de neamul nostru. Eu sînt bătrîn şi din toate surorile numai ţie îţi pot încrediţa toate gîndurile ce mă frămîntă.
Cu mare drag bunicul ne povestea despre Basarabia, despre locurile ei pitoreşti, despre nucii, poama şi merele ce cresc aici. Sora Ileana și cu mine ascultam şi nu ne închipuiam despre ce ne vorbeşte el, căci noi vedeam în jurul nostru doar pădurea siberiană.
Astfel, din zi în zi, bunicul educa în mine dragostea de oamenii buni şi de pămîntul strămoşesc, ura faţă de cei care ne distrug neamul, care ne fură istoria şi limba.
Venise şi ziua de 1 septembre 1953, cînd mama mi-a cusut o rochiţă dintr-o bluză mai veche a bunicii. Eu eram fericită că am rochie nouă. M-am încălţat în nişte papuci fără şireturi, legate cu cordele de la “cofta” bunicii. Ţin minte ca azi. Sora Ileana m-a luat de mînă şi m-a dus la şcoală. Şcoala era peste rîu. Mergeam pe podul cela mare, că rîul era foarte lat. Sora îmi spunea să fiu atentă, să nu mă bat la şcoală cu nimeni, să nu vorbesc cu nimeni în timpul lecţiei, să nu povestec nimic despre părinţii mei. În caz contrar, tot ei vor fi vinovaţi. Aşa tot drumul mă ţinea de mînă şi mă educa.
Într-adevăr, eu nu eram liniştită ca celelalte fete. Mă socoteam mai puternică chiar decît băieţii. Îi băteam pe toţi rusoii, mai ales în cazul cînd spuneau minciuni şi “obijduiau” copiii moldoveni… La şcoală învăţam bine, eram punctuală, disciplinată. Acelaşi lucru ceream şi de la colegii mei. Curînd am fost numită şi şefa clasei. Colegii aveau frică de mine mai mare decît de învăţătoare. Îi apăram pe cei mai slabi. Ruşii deseori îi băteau pe moldoveni, dar pe mine nu mă puteau dovedi. Bunicul se mîndrea cu mine, pentru că eram puternică şi pentru dreptate. De la şcoală ne întorceam şi plecam la lucru pe cîmp. Bărbaţii coseau grîu, femeile legau snopii, noi, copiii, strîngeam spice de grîu scuturat. Aşa munceam pînă se întuneca. Ne curgea sîngele pe picioare şi mîini, că ne înghimpam straşnic. Încălţăminte nu prea aveam. Înfăşuram picioarele în cîrpe. Seara îmi era somn. Eram obosită, dar trebuia să-mi fac lecţiile împreună cu sora la un opaiţ, că de-abia se vedea. Cînd citea, sora trăgea mai aproape de ea opaiţul, iar eu plîngeam că nu puteam scrie. Uneori adormeam la masă. Mama ori tata mă luau şi mă culcau alături de ei.
A mai trecut o toamnă
A trecut şi toamna asta grea. A sosit iarna şi au început alte greutăţi. Ninsori mari şi geruri. În fiecare dimineaţă spulbera puternic. Bunicul se lega cu o frînghie, apoi ne lua pe sora Ileana şi pe mine. Aşa, legate de bunicul, de un metru şi jumătate, trebuia să mergeam una după alta pe urmele lui. Bătaia vîntului ne mîna în toate părţile.
Odată am căzut în zăpadă şi am simţit cum m-am scufundat în apă. Simţeam că mă înec. În urma mea pînă la brîu căzuse sora, care a strigat la bunic. El nu auzea nimic, căci ningea tare şi nu ne vedeam unul pe altul, dar numai simţise că ceva îl trage din urmă. Întorcîndu-se, el a văzut că noi, copiii, căzusem într-o spărtură adîncă de gheaţă. Eu aproape că nu mă vedeam de loc. Cu greu ne-a scos din spărtură, pe mine m-a învelit în manta, iar pe sora a învelit-o pînă la jumătate cu poalele. Aşa, sărmanul, a fugit cu noi pînă acasă. Pe sora a dat-o în casă, iar pe mine m-a pus în zăpadă, făcîndu-mi frecţie cu untură de urs. Se vede că eram îngheţată şi mă scăpa de la moarte. După frecţie m-au învelit într-o haină de blană, ţinîndu-mă la rece pînă mi-am venit în fire. Apoi m-au dus în camera unde nu se făcea focul şi mi-au făcut iarăşi frecţie. Bunicul era tot timpul lîngă mine. Nu-mi veneam în fire. Auzeam numai cum toţi plîngeau. Au stat de serviciu pe rînd: mama, tata, bunicul. Cînd mi-am revenit puţin, m-am trezit în camera caldă alături de bunica. Aveam febră mare, des îmi pierdeam cunoştinţa, apoi mă trezeam şi plîngeam mult, că mă durea gîtul şi nu puteam înghiţi nici saliva. Mă înăduşeam. Mama, sărmana, cu lacrimi în ochi, făcea leacuri de care ştia bunicul. Auzeam cum îi spunea: “Mai bine să mor eu, dar fata să trăiască!”.
Peste o lună şi ceva m-am simţit mai bine. În casă toţi erau mai veseli şi mă alintau. Îmi dădeau cîte un boţişor de zahăr, cîte o bombonică. Bunicul, oricît de obosit venea, mă aşeza pe genunchi şi-mi spunea poveşti pînă adormeam. Apoi mă culca lîngă el, mă cuprindea şi toată noaptea avea grijă să nu mă dezvelesc.
După vreo trei luni, am plecat iarăşi la şcoală. Rămăsesem mult în urmă cu învăţătura. Mama, sora, bunicul lucrau seara cu mine adăugător. Am terminat anul de învăţămînt doar cu note de “5”. Sora Nina creştea o fată frumoasă, liniştită. Nu mai spuneai că este copil mic. Bunicul făcuse o covată… în care sora Natalia o legăna. Noi, copiii, ne creşteam “unul pe altul”…
A trecut şi iarna grea. În primăvară se îmbolnăvise tata de picioare. Sărmana mama, tare se mai chinuia la lucru, iar acasă – cu noi, copiii, cu bunica bolnavă şi încă şi cu tata bolnav de picioare. Îi făcea diferite leacuri “din buruiene şi frunze”, frecţii. La lucru îl înlocuia bunicul, pe care nu-l vedeam nici noaptea acasă. Făcea focul în sobe la fermă ca să nu îngheţe viţeii şi purceii cei mici. Pe lîngă acestea, bunelul mai era şi paznic la hambarul de grîu. Tare mai veneau la furat aici cei din pădure. De multe ori bunicul, ca să nu fie ucis, se ascundea într-un cimitir din apropiere… unde-şi încropise o groapă. Peste 9 luni tatei i s-a făcut mai bine şi a ieşit la lucru. În mai a început semănatul.
Deportaţi a doua oară
Mă gîndesc cît de chinuită era lumea. Măcar din partea mîncării acum era mai bine. Acasă aveam deja un purcel, nişte păsări. Au început să dea nişte bani ca să cumperi o haină, încălţăminte. Dădeau cîte trei pîini la familia mai mare. Aşa că noi, patru guri mari şi patru copii, ne simţeam, și noi, în sfîrşit, sătui.
Binele, însă, nu a durat. La începutul lunii iunie 1954 ne-au dus din Siberia. Era 12 iunie, ora 10 dimineaţa. A venit o maşină în ogradă, în care l-au adus pe tata, bunicul şi nişte oameni de la lucru. Mama era acasă. Repede, cu toţii, am strîns ce-am putut şi ne-am suit în maşină. Pe bunica au urcat-o nişte bărbaţi. La poartă se adunase multă lume, moldoveni şi ruşi. Pe părinţii mei îi stimau toţi din acel sat, că erau oameni buni, cu suflet mare, deştepţi şi gospodari. Ne petreceau toţi cu lacrimi şi oftări. A rămas în Siberia casa noastră… construită de părinţii mei flămînzi şi goi. Am ajuns în Barnaul, unde am stat două zile, apoi ne-au dus în Novosibirsk. Acolo am mai stat vreo trei zile. Dormeam la gară, jos pe… aşternut.
În a patra zi ne-au urcat într-un tren, în care am mers două săptămîni. După 12 zile la ora 5 dimineaţa trenul s-a oprit şi ne-au dat jos. Am călcat pe un nisip care-ţi frigea picioarele de parcă era jăratic. Fără apă şi mîncare. Aveam doar o pîine cumpărată de tata undeva şi un ceainic cu nişte picături de apă la fund, pe care îl duceam eu. Imaginaţi-vă toată scena. Copii, o bătrănă bolnavă… Pe nisip nu era nici ţipenie de om, numai nişte spini, pe care îi rostogolea vîntul. Bunicul cu tata au făcut un cort din haine şi broboade, legate una de alta, să ne fie ca un adăpost temporar.
Apoi tata şi bunicul, lăsîndu-ne, au plecat în căutarea unui sat. Am stat noi două sau trei zile, nu mai ştiu, dar mai straşnic era că se terminase apa pe o căldură de 48 de grade. Deodată am auzit nişte vorbe. Crezînd că vine bunicul cu tata, am ieşit din cort eu, cea care nu ştiam de frică, însă am păţit ca şi în Siberia. Dar acolo am fost înconjurată de lupi cu patru picioare, iar aici de lupi cu două picioare. Nu aveam unde mă ascunde, că în jur era numai nisip, nu păduri.
M-au înşfăcat, m-au pus pe cal şi ca vîntul au trecut pe lîngă cortul unde era mama, bunica şi surorile. M-au dus într-un sat din corturi făcute din piele de cal şi cămilă. M-au aruncat într-un cort. Nu vedeam nimic, căci era închis. Eu, copil de opt ani, nu plîngeam, că aşa mă educase bunicul să ştiu a ieşi din orice situaţie. Ca şoricelul, mă zbăteam să găsesc o gaură cît de mică şi să-mi fac loc de ieşire. Dar în zadar, era întuneric beznă. Nu mai ştiu cît m-am chiniut şi am adormit. M-a trezit o femeie îmbrăcată în negru cu faţa astupată. Am văzut pe unde a intrat, a lăsat deschis să vină lumină. Mi-a adus ceva de ale gurii şi un pahar cu apă, apoi a ieşit, închizînd cortul. Am stat închisă vreo cîteva zile, pînă cînd a venit bunicul şi m-a luat.
Bunicul, cum vă spuneam, era înalt, voinic şi deştept. Dase de un om care vrea să-i pască caii. Era bucuros ca un om aşa zdravăn să-i fie argat. Kirghizii erau nişte oameni mărunţi de statură, care ajungeau la brîul bunicului şi nu erau prea hîtri. Noaptea, cînd cu toţii dormeau, bunicul a tăiat cortul în care stăteam, m-a urcat pe un cal şi am fugit. Am ajuns într-un oraş mare. Se numea Frunze. Acolo am fost întîlniţi de tata. Ei au vîndut calul şi au “înăimit” o căruţă şi am plecat mai departe. Oraşul Frunze era asfaltat, un oraş mare şi frumos. Am mers multe ore pînă am ieşit din el. Apoi ne-am apropiat de alt oraş. Se numea Belovodsk. Eram atentă cînd vorbea tata cu bunicul în limba română. Căruţaşul era un rus şi nu înţelegea despre ce discutau ei. Tata îi spunea că a găsit un om bun, care i-a adăpostit pe toţi ai noştri. Am coborît pe o stradă, de unde am plecat spre casa în care se afle mama, bunica şi surorile. A dat Dumnezeu şi am ajuns. Toţi şedeau sub un gard şi ne aşteptau. Ne-am întîlnit cu lacrimi în ochi. Închipuiţi-vă ce putea face mama cu trei copilaşi, cu bunica bolnavă culcată la pămînt fără tata, fără bunicul, dar şi fără mine, care pentru ea eram un ajutor mare, căci eram cea mai îndrăzneaţă. Sora Ileana era mai tăcută şi se ocupa numai de dădăcirea surorilor mici.
Tot în acea zi am mers prin oraş, căutînd un adăpost într-o casă părăsită. Toţi aveam de ce răspunde. Mie mi-ai încredinţat-o pe bunica, un ceainic cu apă şi o pernă. Toate le duceam într-o mînă, iar cu cealaltă o sprijineam pe bunica. Ea avea un baston de lemn făcut de bunelul, tîrîind cu greu picioarele.Toţi mergeau repede. Eu trebuia să fiu atentă la străzile pe unde mergem. Oboseam mult eu. Trebuia s-o aşez pe bunic să se odihnească, apoi s-o ajut să se scoale în picioare şi să meargă mai departe. Bunica şi ea fusese o femeie vrednică şi zdravănă.
Deja se înserase şi drumul nu se mai vedea bine. I-am pierdut pe toţi din vedere. Mergeam cu bunica, dar nu ştiam unde ne duce. S-a făcut noapte. Bunica îmi făcea semn că nu mai poate merge. Am hotărît să ne oprim. Am aşezat-o pe bunica pe o piatră mare, punîndu-i sub ea perna, iar eu m-am aşezat jos lîngă picioarele ei cu capul pe genunchi şi am adormit. Dimineaţa ne-au trezit tata şi bunicul, care veniseră după noi. În sfîrşit, am ajuns la casa unde locuiau tot nişte moldoveni deportaţi. Tata ne-a spus că s-a înţeles cu nişte kirghizi de la poalele munţilor ca să ne dea apă, dar pentru o căldare de apă trebuie să muncim. Un pahar de apă costa 5 copeici.
Ce trebuia să facem? Cînd am ajuns acolo, un cazah cu o căciulă de blană, cu o haină vătuită şi lungă pînă la pămînt, încins cu o broboadă, ne-a arătat să cărăm piatra de sus la poalele munţilor. Am muncit o zi întreagă, ducînd pietrele în basma sau în poală. După aceasta am primit căldarea cu apă, ducînd-o foarte atent cu sora amîndouă din două părţi.
Erau călduri straşnice. Pentru noi schimbarea climei era periculoasă, căci venisem de la friguri mari. Aşa am început noi viaţa în Asia Mijlocie… în oraşul Belovodsk. Cu ce era mai bine aici? Părinţii se duceau la “Raispolkom” şi se semnau o dată pe săptămînă că sînt pe loc. În rest erau liberi şi trebuiau să-şi caute singuri de lucru. Tata s-a aranjat la “Kirpicinîi zavod” ca lucrător, iar bunicul la calea ferată. În sfîrşit, părinţii au cumpărat o căsuţă cu banii adunaţi în Siberia şi de la calul vîndut, pe care bunicul îl luase de la cazaci.
Am trecut cu toţii în căsuţa noastră. Cu bunica era şi mai rău. Boala a ţintuit-o la pat. Nu ridica nici mîinile, nu prea mînca, se uita numai la noi, curgîndu-i lacrimile. Mama era mai mult acasă. Tata cu bunicul erau ocupaţi din noapte în noapte. Mie îmi venea rîndul să car piatră mai mult ca să aduc acasă apă de băut. Sora Ileana se ocupa cu copiii şi bunica, mama era ocupată de reparaţia casei… care era cam veche.
A venit 1 septembrie. Mama cumpărase nişte satin de culoare cafenie, din care ne-a cusut rochii pentru şcoală. Aici la şcolă, fără rochie cafenie, guleraş alb şi manşete albe, adică uniformă, nu te primeau. În această zi mama ne-a îmbrăcat frumos. Ţin minte şi şosete albe aveam. Ne-a dat o bucăţică de pîine, ne-a pus caietele în torbe cusute de ea şi ne-a trimis la şcoală, dîndu-ne şi tabelele cu note de la şcoala din Siberia..
Sora şi eu, eram bucuroase nespus de mult, că eram frumos îmbrăcate, doar prima dată îmbrăcasem rochiţe noi, cu guleraş alb şi şosete albe cu sandalete. Sora mergea în clasa a 5-a, dar eu în clasa 2-a. În tabele aveam numai note de “5” (cea mai mare notă).
Mergeam bucuroase prin acest oraş mare, plin cu deportaţi din toate colţurile URSS şi chiar din Europa. Cum au ajuns ei aici? După spusele părinţilor, mulţi dintre ei au rămas aici după război ca fugari. Astfel, în acest oraş erau vreo 30 de limbi. Şcoli erau vreo 50. Am intrat în şcoala “Pervomai”, dar ne-au refuzat. Am plecat încă la vreo cîteva şcoli şi tot ne refuzau, zicînd că nu-s locuri. Acasă am ajuns seara obosite, setoase şi cu lacrimi în ochi. A doua zi mama ne-a pregătit tot aşa, ne-a dat bucăţica de pîine, sticla cu apă, tabelele, caietele, călimara cu cerneală, tocuri, pe care le-a aşezat în torbe şi am plecat. Am fost pe la vreo 5 şcoli… care tot ne-au refuzat.
Din discuţiile cu directorii am înţeles că nu ne primeau pentru că eram copii de deportaţi şi părinţii noştrii erau numiţi “contra”. Sincer, eu nu înţelegeam ce însemna acest cuvînt. Ne-am dus la şcoala “Kirpicinîi zavod”. Acolo pe sora au primit-o, dar pe mine nu! În toate clasele erau 45 de elevi. Sora a intrat la lecţie, iar eu m-am jucat cu copiii pe afară pînă a terminat lecţiile. Şcoala era departe de strada noastră. Trebuia să mergi pe jos 2-3 ore. Acasă am ajuns seara. Mama era puţin bucuroasă că măcar sora învaţă. Cînd a venit bunicul, i-am povestit despre cele întîmplate. El mi-a poruncit să-mi fac lecţiile împreună cu sora Ileana. La şcoală o să mă primească cînd vor fi locuri. Tata şi bunicul nu puteau merge cu noi, căci lucrau din noapte pînă în noapte şi, dacă lipseau măcar o jumătate de oră, ar fi rămas fără lucru, iar noi – fără o bucăţică de pîine. Mama nu putea lăsa bunica şi copiii mici. Şi atunci eu, copil de 8 ani, trebuia să lupt pentru mine. A treia zi de şcoală am plecat singură în căutarea unei şcoli, spunîndu-le tuturor directorilor că doresc să învăţ la şcoală. Mă întrebau de unde am venit. Cînd le spuneam, tăceau cu toţii şi nu ziceau nici da, nici ba. Seara sora ne-a spus că învăţătoarea i-a zis “să nu mai vie la şcoală, că nu este de pe strada ce intră în subordinea şcolii lor”.
Amîndouă surorile am fost cam la vreo 30 de şcoli. În cele din urmă, trecînd de calea ferată, am ajuns la o şcoală internaţională ce aparţinea fabricii “Saharnîi zavod”. În acel moment era “sunetul la lecţie”. Am auzit că elevii vorbesc în diferite limbi, inclusiv în română.
Am intrat cu sora la o directoare, o femeie blondă, cu o gîţă mare pe cap, înaltă şi foarte severă, îmbrăcată în haine soldăţeşti. Văzîndu-ne în birou, ne-a zis cu o voce domoală:
– Zacem, devociki, prişli?
Sora, ca întotdeauna a tăcut… Eu, mai îndrăzneaţă, i-am răspuns:
– Hociu ucitisea v şcole!
– V kakom classe? – ne-a întrebat.
– Vo vtorom classe ia, a sestra v 5-om classe!
– Vî pro Lenina, pro Stalina znaete? Kak oni liubeat detei!
– Da! – i-am răspuns noi.
Ne-a întrebat de părinţi, unde am trăit, cu ce ne-am ocupat acolo în Siberia. Răspundeam tot ce ştiam, dar cu atenţie să nu facem vreun rău părinţilor. Parcă ne găseam la interogare. După o pauză ne-a cerut tabelele cu note. Cînd se uita în ele, mă bucuram nespus de mult. Mă gîndeam cum o să fiu primită de elevii străini în clasă, judecînd ca o bătrănă. Directoarea a ridicat ochii spre noi şi mi-a zis: “În clasa a 5-a primesc, pentru că sînt locuri, dar tu o să vii mai tîrziu, că în clasa a 2-a nu-s locuri !” Pe sora a petrecut-o în clasă, iar eu am rămas pe coridor.
La repaus, toţi copiii au ieşit în curtea şcolii.
Uitasem să vă spun că în torba cu caiete purtam şi o frînghiuţă în loc de coardă. De sărit coarda, eu o săream foarte bine – nu mă întrecea nimeni. Văzînd că toţi copiii se joacă, le-am propus să le arăt “cum se sare coarda de frumos”. Amatori au fost mulţi. Săreau toţi cu bucurie. Am făcut cunoştinţă cu fetiţe din clasa întîi. Cînd s-a sunat la lecţie, eu am rămas singură. O fată, cu numele Ala, mi-a zis: “Haide repede că o să întîrzii!” Eu i-am spus că pe mine nu m-au primit la şcoală. Ea îmi răspunse: “Hai, că mama mea o să te primească!”
Am intrat în clasă. M-am aşezat într-o bancă, unde era loc liber. Învăţătoarea a intrat în clasă şi nu a zis nimic. Dar ea nici nu m-a observat. Cu mine erau 45 de elevi. Am stat în ziua ceea la 2 lecţii. Am venit acasă cu sora şi am povestit cum a fost situaţia la şcolă. Mama tot timpul se neliniştea ca nu cumva să spun ceva ce-mi povestea bunicul despre Lenin şi Stalin. Însă eu la vîrsta mea deja îmi dădeam bine seama ce trebuie să spun şi ce nu! Că multe am mai păţit! Aşa am început a învăţa la şcoală. După o săptămînă m-au înscris în catalog. Tabelul nu mi l-a cerut. Însă curînd am aflat că nu sînt elevă în clasa II, ci în clasa I. N-am spus nici surorii, nici mamei, nici bunicului, dar nici prietenei mele Ala, care mă adusese în clasa asta. Învăţam foarte bine şi m-au numit şefa clasei. După Anul Nou învăţătoarea mi-a zis să-i aduc adeverinţa de naştere şi tabelul. Ea a rămas mirată, căci am rugat-o să nu mă dea afară din şcoală. Ea a zîmbit şi mi-a spus că deja s-a eliberat un loc în clasa a II-a. M-a dus în altă clasă. Aşa, în 1954, am devenit elevă în clasa a II-a G. Părinţii erau bucuroşi de succesele mele.
Primăvara, la 22 martie 1954, mama a născut un frăţior… pe care l-au numit Alexandru. La 20 aprilie 1955 a murit bunica. Mă duceam în fiecare duminică la mormîntul ei. Îmi era jale de ea. Bunicul o plîngea tot timpul. El o iubea mult pe bunica. Devenise tot mai trist. După moartea ei el îmi spunea cu durere: “Sărmana, n-a mai văzut copiii adunaţi împreună!”. Iată,
aşa a rămas în Siberia fratele Vasilică, iar bunica Maria în nisipurile Kirghiziei.
Revenirea acasă
Au trecut anii 1955 şi 1956. Bunicul, auzind că deja au început să-i elibereze pe deportaţi, a scris la Moscova ca să fim şi noi trimişi pe meleagurile noastre. Răspuns ne-a venit cu refuz. Pe vremea ceea, fiind copil, aflasem multe nedreptăţi. Însă, în cele din urmă, la 1 aprilie 1957 a venit de la Moscova ordin de eliberare şi pentru familia noastră. Curînd, la 20 aprilie 1957, am ajuns la gara din Şoldăneşti, de unde am fost duşi în anul 1949. Au trecut 8 ani de chinuri în gerul Siberiei şi în căldurile Asiei Mijlocii. Acum nu ştiam ce ne mai aşteaptă pe pămîntul nostru. La gară ne-au întîlnit sora mamei, nana Elizaveta, moş Semion şi sora Glicheria, pe care noi n-am cunoscut-o. Era înaltă, frumoasă, cu o gîţă mare şi groasă pe spate. Ei nu-i venea să creadă că are alţi părinţi, surori şi fraţi. Dar mătuşa îi explicase totul înainte de venirea noastră.
A fost o întîlnire cu lacrimi, cu bucurii, cu emoţii. Părinţii, bunicul, noi toţi radiam de bucurie că am călcat pe pămîntul nostru. Surorile mai mici nu ştiau niciun cuvînt românesc. Eu vorbeam… două cuvinte în română şi zece în rusă. Am stat la Şoldăneşti vreo două zile, apoi am plecat în satul nostru Buşăuca, raionul Rezina. Acolo ne aştepta bunica Aculina şi fratele mamei Teodosie. Casa noastră am văzut-o de la poartă, în ogradă n-am intrat. În ea trăia preşedintele kolhozului. Părinţii o priveau cu lacrimi în ochi.
Tata a început să-şi caute de lucru; mama cu copiii stăteau la Şoldăneşti, la sora ei. În iunie tatei i-au dat de lucru în satul Chiperceni, raionul Orhei, la „selipo”. Acolo i-au dat şi o casă să trăim temporar. Ne-am mutat aici cu toată familia. A fost bine şi pentru noi, copiii, că în sat învăţau în şcoală rusă.
Tata îşi găsise de lucru în acest sat cu ajutorul unui fost militar, cu care luptase în 1945 în Japonia. Acum el lucra ca secretar al PKM, la “raikpom” Orhei. Văzîndu-l pe tata l-a întrebat: “Starşii serjant Zenovie Paraschiv, gde tî propadal mnogo let?” Tata i-a povestit toată istoria sa. “Idiotî! Kak mogli?” – răspunse el.
Astfel i-au dat de lucru şi adăpost. În aşa fel tata a fost “mulţumit”de ruşi: a luptat în război, a fost rănit, apoi dus în Siberia şi Asia Mijlocie, unde şi-a pierdut complet sănătatea.
Dar viaţa nu stă pe loc. Închipuiţi-vă, peste fiecare 4-5 ani să începi viaţa de la zero.
La 15 august 1957 mama a mai născut o soră, pe care au numit-o Liuba. În septembrie am mers la şcoala din Chiperceni. Părinţii aveau deja 3 eleve: eu, sora Ileana şi sora mai mică, Natalia. Am învăţat aici 2 ani, apoi bunicul m-a dus la şcoala sportivă din Chişinău. El spunea că eu trebuie să fiu sportivă, am toate calităţile necesare şi o să fiu mai sănătoasă.
Astfel, de mic copil am început o viaţă de sine stătătoare, fără părinţi. Părinţilor le era greu. Începuseră să construiască iarăşi o casă nouă. În viaţa lor ei au construit 4 case, căci au trăit în 4 localităţi. Nu ne-a fost uşor. Lucra numai tata. Bunicul nu mai putea şi se ocupa cu educarea nepoţilor. Sora Ileana a plecat la Bălţi la Institut, unde învăţa deja sora Glicheria. În 1968 am plecat şi eu la Bălţi. Natalia, Nina, Alexandru învăţau la şcoală foarte bine. Apoi Natalia a plecat la şcoala tehnică din Soroca, peste 2 ani Nina a intrat la Institutul “Ion Creangă” din Chişinău. Mai pe urmă Alexandru a intrat la Institutul Agricol din Chişinău.
În 2 ani părinţii au reuşit să termine construcţia casei. La 22 februarie 1962 s-a născut fratele Vladimir. La 15 septembrie 1968 a murit bunicul. Cu încetul, toţi ceilalţi copii au plecat şi ei de la casa părintească. Sora Liuba a terminat şcoala şi a intrat la Universitatea din Chişinău. În 1982 ne-a părăsit pentru totdeauna tata… apoi mama…
Cu mare durere în suflet îmi amintesc şi azi de părinţi şi bunici. Cu cîtă căldură sufletească ne-au crescut, ne-au educat, ne-au ocrotit. Aceşti oameni au trăit numai în chinuri, în foame, în frigul siberian şi în căldurile Asiei Mijlocii. Au muncit din greu viaţa întreagă. Ei n-au trăit pentru sine, ci s-au jertfit pentru noi, copiii.
Nu voi uita niciodată privirea caldă, blîndă, înflăcărată a mamei mele, îmbrăţişarea tatei, a bunicului şi a bunicii. Au crescut 8 copii în timpurile grele. Au fost în stare să le dea studii superioare la 6 copii şi la 2 copii studii medii speciale. S-au străduit să ne facă la toţi nunţi. Ne-au ajutat să ne construim case.
Începem să înţelegem şi să iubim viaţa cu toate cele bune şi mai puţin bune ale ei. Mulţumesc părinţilor, bunicilor pentru totul ce ne-au dat. Ne-au dăruit viaţă şi carte. Aceasta e averea noastră. Dumnezeu să-i aibă în ceruri şi să-i odihnească în pace!..
Price aș da şi aş face ca să-i avem alături şi azi cu noi!..
Viaţa noastră, calvarul prin care a trecut toată familia noastră, toate aceste vîltori nedrepte … vor rămîne vii în amintirea noastră… în orice vremuri… Trebuie totul să fie cunoscut de către urmaşii urmaşilor noştri…”
MARIA PARASCHIV-CULTUCLU,
Orhei, 27 iulie 2011
Comentarii